Spion, speculant, retrograd, degradat cinic şi moral

După difuzarea “scrisorii celor 6” din 10 martie şi şedinţa CPEx din 13 martie, împotriva semnatarilor s-au luat “măsuri”.  Şi pe linie de partid, şi de Securitate.

După ce  foştii ilegalişti şi demnitari comunişti fuseseră declaraţi pegră a societăţii în forul superior al partidului, i-au pus (statutar) “în discuţia” organizaţiile de bază din cartierele unde activau ca pensionari. Pe baza referatelor primite de la Securitate au fost sancţionaţi cu excluderea din partid. În organizaţia de bază, Alexandru Bârlădeanu a fost “gratulat” de spion, speculant, retrograd, degradat cinic şi moral. N-a amintit nimeni – verbal ori în scris – de vreo “scrisoare” ori protest contra politicii lui Ceauşescu. Semnatarii (fără menţiunea vreunei asocieri între ei!) se făceau vinovaţi de “abateri deosebit de grave de la Statutul partidului, ale legilor statului, de la normele eticii şi echităţii socialiste, ale moralei şi conduitei comuniste”.

Încadrate în sabotaj politic ori economic – după  legislaţia epocii – , învinuirile amintite duceau către… condamnare la moarte. “Domiciliul obligatoriu” la care-au fost unii constrânşi, în spiritul vremii se voia un act de clemenţă.

Membru al CC al PCR (1955-1969), Alexandru Bârlădeanu fusese pensionat la 58 de ani iar după „scrisoarea celor 6”, exclus din partid. Se născuse în Basarabia (1911) într-o familie de învăţători. După absolvirea Facultăţii de Drept din Iaşi, a obţinut şi primul loc de muncă – asistent la catedra de economie politică. După cedarea Basarabiei (1940) a emigrat în Uniunea  Sovietică de unde revenise la Bucureşti în 1946. În acelaşi an  a fost primit şi în partid. Contând ca expert format în URSS, a ocupat înalte responsabilităţi în tranziţia României spre economia etatizată şi planificată. A fost secretar general în Ministerul Economiei Naţionale (1946-1948), ministru al Comerţului Exterior (1948-1953), vicepreşedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare (1953-1955), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1968). În politica de independenţă economică a României a fost reprezentantul  ei în CAER (1955-1966).

Când l-am cunoscut eu, era preşedintele Senatului României (1990 – 1992). Povestea, fără ranchiună ori frustrări, despre supravegherile din anii cu funcţii şi după pensionare. De două ori fusese chiar chemat „la partid”: o dată  prin anii 70 (publicase în „Contemporanul” – fără aprobare); altădată în anii 80 – pentru discuţii „nepartinice” cu Gheorghe Apostol.

Ce discuta cu Apostol? „Voiam să-l îndepărtăm pe Ceauşescu, mi-a răspuns (interviu reeditat în volumul „Partea lor de adevăr”, Compania, 2008). Nu ne puneam sarcina  să doborâm comunismul. Ar fi fost o aberaţie să-ţi propui un astfel de proiect – schimbarea sistemului politic – în absenţa unei revolte populare.(…) Asta e primul pas ce socoteam că trebuia făcut. Doi-trei ani de zile m-am tot frământat cu Apostol : ce să facem. Acum lucrurile pot părea caraghioase, dar la un moment dat chiar ne-am gândit dacă n-ar fi bine să trecem în ilegalitate. Intenţionam să atragem atenţia la nivel internaţional şi pe linie de sindicate. Prin Fazekas, Apostol i-a dat un material pentru a fi trimis în străinătate. Poate că l-a trimis, poate nu, pentru că n-am auzit nici un ecou”.

„Scrisoarea celor 6” n-a existat „materialiceşte” ci sub forma unor înţelegeri şi a unui text neiscălit – la propriu – de semnatari. Fapt speculat de cerberii adeziunii „întregului popor” la politica lui Ceauşescu. Ca şi tipologia specială a relaţiilor dintre foştii ilegalişti şi demnitari – secretomania în care erau învăluite biografiile lor, cultivarea suspiciunii şi anihilarea prieteniei. Arme eficiente au fost acestea în mâna singurilor specialişti acreditaţi în manipulare din România.

De altfel, difuzarea scrisorii la Radio Europa Liberă a fost pentru aceia momentul aplicării planului de măsuri deja pregătit. După tatonările făcute de Apostol pentru găsirea mai multor aderenţi şi contactele încercate de Brucan, nu putea rămâne necunoscut planul protestului. „Un negustor bun” îl numea pe Brucan, Bârlădeanu. „Ca un negustor bun ne-a vândut şi pe noi” – conchidea el public într-un timp când toţi semnatarii scrisorii (cu excepţia lui Pârvulescu) erau încă în viaţă. Şi relatând despre vara lui 88: „Fără să ne spună, Brucan s-a dus la ambasada americană, a povestit de scrisoare şi, în acest fel, ne–a trădat pe toţi. Întrucât Securitatea avea o „cârtiţă” tocmai acolo unde a informat el de pregătirile noastre, Securitatea nu ştia când se va da drumul scrisorii. Şi-atunci, oamenii s-au pregătit să-i anihileze efectul. Pentru mine s-a pregătit o compromitere ce putea fi urmată de o condamnare pentru o culpă penală”.

Cum Bârlădeanu fusese la vârful comerţului în perioada „luptei de clasă”, avusese acces privilegiat la bunuri de lux şi obiecte de artă confiscate prin sentinţe judecătoreşti. Vândute prin consignaţii şi-au aflat cumpărători în exponenţii „noii clase”. Intelectual cu gust cultivat, Bârlădeanu alesese atunci reale valori. Pensionat deja de două decenii, cu necazuri şi greutăţi în familie, începuse să vândă. Investise chiar, cumpărând un apartament. Mişcările acestea ca şi întâlnirile cu Apostol şi alţi ilegalişti erau însă atent studiate. Căci în anii 80, ca pe vremea lui Stalin, erau interzise discuţiile despre partid şi conducătorii lui altfel decât în „cadru organizat”. Adică în şedinţa de partid.

Fusese altădată Bârlădeanu un bun manager al economiei naţionale? Se pricepea şi la negoţ  în propriul profit?!? Aşa l-au încălţat!

„În vara lui 88, mi-a povestit Alexandru Bârlădeanu, vândusem un scrin unui român ce pleca, legal, în Germania. Peste puţină vreme, a venit o citaţie prin care soţia mea era chemată la sediul din Calea Rahovei, în legătură cu acea vânzare. Eu am sfătuit-o să răspundă la orice cu „întrebaţi-l pe soţul meu”. Peste o jumătate de oră, mi-au telefonat că-mi trimit o maşină să mă prezint şi eu acolo. Atunci am stat prima dată de vorbă cu cel ce s-a recomandat „colonelul Dima”. El l-a anchetat, după aceea şi pe Corneliu Mănescu. Mă acuzau că am vândut cu bună ştiinţă, pentru a fi scos în afara graniţelor ţării, un obiect de patrimoniu. Dar acela era un scrin obişnuit, recondiţionat de mine, un scrin din care se găsesc sute în Bucureşti. Falsificând valoarea obiectului, încadrau fapta în rândul culpelor penale”.

„Clientul” fusese însă trimis de Securitate. La întâlnirea  cu „vânzătorul”, îl criticase  că tocmai el, „vechi luptător”, nu acţionează contra lui Ceauşescu. Dar „colonelul Dima” nu „s-a sesizat” de „aspectul” declarat de Bârlădeanu, confirmându-i bănuiala că intrase în cursa Securităţii. Era chemat la Miliţie încă din vara lui 88 dar aceiaşi ofiţeri l-au anchetat şi pentru „scrisoarea  celor 6”. 

Astfel că în martie 89, familia Bârlădeanu ajunsese deja la capătul nervilor în povestea cu scrinul. În momentul difuzării scrisorii, Mihaela, soţia lui Alexandru Bârlădeanu, cercetător la Institutul de lingvistică al Academiei, era spitalizată pentru un cancer la plămâni. Mătuşii ei îi făcuseră deja o percheziţie. Fiului lui Alexandru Bârlădeanu, imigrant în Franţa, i se trimiseseră „emisari”. Iar pentru Irina, fiica lui, se aranjaseră nişte filmări cu (necunoscuţi public) actori.

Scos din partid ca o măsea stricată, Alexandru Bârlădeanu a fost predat spre anchetă Securităţii. În referatele partidului, fostul demnitar era făcut „spion”, „speculant”, „retrograd”, „degradat cinic şi moral” (?!).  Când şi-a externat soţia din spital, era „mutat” în apartamentul „speculat”. Securitatea i-a instalat şi post fix la ieşirea din bloc. 

De „cumpărătorul” Bujaker Alexander a mai auzit în 1990: ajunsese tocmai la Versoix, în anturajul Regelui Mihai, pion şi ţintă a intrigilor puterii de-atunci.

Din dosarul de urmărire informativă, planurile de măsuri şi ancheta Securităţii privindu-l pe preşedintele Senatului României, nici o filă n-a fost publicată. La cererea adresată mi s-a răspuns că Alexandru Bârlădeanu e necunoscut în arhivele CNSAS.