Moartea lui Ion Ioniţă – deces natural sau crimă politică?

Era nefiresc în practicile vremii, ca unul dintre bonzii partidului să fie pensionat la doar 58 de ani. Oricât de grav bolnavi ar fi fost, sarcina “revoluţionarilor de profesie” rămânea, până în ultima clipă de viaţă, “lupta pentru cauză”. La moartea generalului Ion Ioniţă (1987) s-a zvonit că acesta fusese asasinat printr-o perversă metodă datorită complotului  plănuit contra lui Ceauşescu. Înmormântarea fără onoruri militare a fostului ministru al Armatei a alimentat presupunerile că fusese un deces programat. Se şoptea şi că de la prietenul Jivkov preluase Ceauşescu metoda “umbrelei bulgăreşti ». Povestea disidentului bulgar Gheorghi Markov, stabilit în Marea Britanie, asasinat la ordinele lui Jivkov printr-o înţepătură cu vârful otrăvit al unei umbrele, în septembrie 1978 pe podul Waterloo din Londra, alimenta scenariul morţii generalului Ion Ioniţă.

Memoriile Ceciliei Ioniţă conţin într-adevăr un episod care permite menţinerea acestei supoziţii. Reproducem în cele ce urmează câteva fragmente de referinţă în acest sens din volumul “Istorii noi şi vechi”, carte  ce-şi aşteaptă editorul. (L.B.)

Eu aveam să-l pierd pe Ionică, nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, la 25 iulie 1987. Cu un an în urmă, era încă plin de vigoare, mintea îi funcţiona brici, ca întotdeauna. În martie, poate şi în aprilie 1987, căzuse o zăpadă bogată, întârziată. Ţin minte, Ionică a dat cu înverşunare la acea zăpadă, în stradă şi în grădină. Simţea, desigur, nevoia unei descărcări…

În ultimii 4-5 ani, în timpul verii, plecam pentru două sau trei săptămâni (după cum primeam respectivele bilete), la Tuşnad. Nu ne interesa nici un tratament balnear; eram însetaţi de aerul munţilor, de pădurile Tuşnadului, de calmul peisajelor ce îmbrăţişau înălţimile …, molcomite parcă de cursul liniştit al Oltului. (…) Ionică avea o culoare bună în obraji şi ochii îi erau luminoşi. O drumeţie liniştită făceam în fiecare zi şi întindeam pasul voiniceşte, până la 10-14 km; Ionică era de fiecare dată în fruntea coloanei. În ultimele noastre săptămâni de Tuşnad, lucrurile s-au schimbat. Ceea ce relatez în continuare poate fi o simplă întâmplare. Dacă o situez aci, fac aceasta pentru că ea a premers calendaristic amintita schimbare. Iată despre ce este vorba: în anii anteriori, după cum am mai spus, nu ne-am apropiat în nici un fel de tratamentul balnear. Acum însă, o persoană aflată în fruntea unei instituţii locale i-a vorbit lui Ionică atât de convingător de binefacerile băilor carbogazoase, încât l-a determinat să facă tratamentul. “Încearcă şi tu, mi-a spus, se pare că sunt de-a dreptul binefăcătoare!”. Aşa am început amândoi sus-zisa cură. După primele trei băi, eu nu m-am simţit bine. I-am spus: “Ionică, băile astea îmi fac rău, te rog să le abandonezi şi tu; şi asta, imediat!”. “Treaba ta, mi-a răspuns. Din moment ce le-am început, eu le şi termin!”. Tratamentul însuma 12 şedinţe. Am insistat şi în continuare să le lase încolo de băi. Nu m-a ascultat. Nu ştiu dacă ele au acţionat într-adevăr negativ, dar imediat după terminarea lor, lungile noastre drumeţii au încetat. Ne rezumam acum la deplasări neînsemnate — de colo-colo, la vreun magazin, la masă… nici nu îndrăzneam să mă gândesc la ceva rău — dar coincidenţa în timp nu am uitat-o. Am relatat faptul unor medici, am primit răspunsuri evazive — sau doar confuze pentru puterea mea de înţelegere.

Reveniţi la Bucureşti, continuam viaţa liniştit: lectură, neînsemnatele treburi cotidiene, plimbările lui Ionică, “cura” noastră de teatru, de cinema. Ne deplasam foarte des cu maşina — Ionică era la volan: învăţase cu sârg — după părerea mea stăpânea bine maşina; într-o iarnă a urcat nişte costişe, îngheţate bocnă, pe drumul de la Cheia spre Braşov… Am ajuns cu bine, fără nici un “eveniment”!… Uneori, drumul prin Capitală nu era prielnic maşinii — o zăpadă afânată, murdară, pe punct de topire, dedesubt, gheaţă lucie… Atunci ne înghesuiam, cum puteam, într-un autobuz plin până la refuz, ne aflam direct pe post de „scrumbie”…

Într-o atare postură, am trăit odată un moment urât. Parcasem maşina în staţia de la Televiziune — era aproape de casa noastră — şi urcuşul fusese anevoios; pătrunşi în corpul maşinii, abia mai puteam respira… Ionică îşi făcuse loc, sau fusese împins — nu-mi dau seama — cam jumătate de metru înaintea mea. Deodată întoarse capul — avea o expresie absolut schimbată. Îmi şopti: “Vai, ce m-a lovit!”. “Cine, cum?”. Întrebarea era zadarnică: nu aveai cui s-o adresezi — nu Ionică era cel întrebat! În faţa noastră nu era nici un chip, nici o privire — numai cefe, gulere, căciuli…, toate văzute din spate. “Cine te-a lovit? întrebai eu tare. Unde te-a lovit?”. Nimeni nu întoarse capul…! Aveam senzaţia stranie că mă aflu într-o fundătură…!  “Unde te-a lovit?” insistai. De data asta, Ionică răspunse: am avut impresia că se reculesese, puţin, între timp: “Uite, aici, m-a lovit şi mă doare cumplit!” şi arătă o zonă centrală a abdomenului. Durerea, desigur, persista: silueta-i era uşor aplecată în faţă; era limpede, îi venea foarte greu să reia poziţia verticală!… Gândeam, ce fel de lovitură a fost asta…? Cu ce a fost ea aplicată?

Mai târziu, după ce Ionică plecase pentru totdeauna dintre noi şi începuseră să umble fel de fel de vorbe — cum că moartea i-a survenit în chip ciudat — blestemata scenă din autobuzul arhiplin îmi revenea în minte şi mă întrebam: să fi acţionat atunci o simplă lovitură sau otrava unui ac…? Şi cine…? Acel cine avea multe feţe…! Mai uşor sau… foarte greu era să răspunzi la întrebarea DE CE?

Dincolo de această ultimă întrebare, am întâlnit macabra relaţie dintre o lovitură şi o maladie fără întoarcere, în “Pavilionul Canceroşilor” al lui Soljeniţîn — acolo, se ştie, unui tânăr i se trage moartea dintr-o zdravănă lovitură primită în gambă… Din nefericire, faptul că am găsit o similitudine nu linişteşte şi nu fericeşte pe nimeni — arată doar că relaţia stă sub semnul posibilului…!

Şi au început durerile. Cu violenţă. Ioniţă nu le mărturisea. Doar câte o contracţie a muşchilor feţei, scăpată de sub control, trăda intensitatea suferinţei.(…)

În cele din urmă, s-a adresat Spitalului. (…)  În continuare însă, ne‑a aşteptat o veste cumplită!  Ne-a întâmpinat colonel dr. Eugen Bobulescu, specialist recunoscut în boli gastro-intestinale. El a considerat drept o datorie să ne vorbească foarte deschis. (…) Şi, pentru a fi mai edificator, a adăugat o locuţiune mult folosită atunci, în lumea politică, pentru situaţii-limită: „trebuie să admitem inadmisibilul!” (…) Şi acel „a admite inadmisibilul!” ne-a bântuit pe noi, fără oprelişte, nişte luni blestemate, până ne-a ajuns din urmă Sfârşitul!

Mărturia lui Ion Iliescu despre complot

Pentru a urmări mai bine complexitatea situaţiei, evoluţia şi apoi involuţia lucrurilor, fac apel la pagina unei lucrări de autoritate: „Puţini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete — scrie Ion Iliescu — , discutând deschis despre situaţia politică a ţării, despre degringolada regimului şi fundătura în care ne găseam, imaginam soluţii politice şi conjuncturi care să ne permită ieşirea spre liman.

Printre aceştia se numărau fostul ministru al apărării, generalul Ion Ioniţă, de care mă lega o veche prietenie, şi Virgil Măgureanu, pe care-l cunoscusem cu ocazia elaborării, împreună, a unor lucrări de politologie. Toţi trei analizam modalităţile politice de a grăbi răsturnarea unui regim a cărui soartă ni se părea, oricum, pecetluită. Am redactat împreună un program minimal — care a stat la baza celor zece puncte ale Apelului-program al Revoluţiei din decembrie 1989… Din păcate, generalul Militaru, pe care-l contactasem, a comis anume imprudenţe şi o anchetă a fost deschisă în ceea ce-l priveşte. Mai mult decât atât, după ce ne-am întâlnit şi am discutat toate aceste probleme, căpitanul de rangul întâi Radu Nicolae a fost arestat… Supravegherea a fost întărită, domiciliul generalului Militaru a fost percheziţionat, generalul Ioniţă şi eu însumi am primit avertismente clare şi, la începutul anului 1989, Virgil Măgureanu a fost mutat intempestiv din Bucureşti la Focşani…”.