Mari artişti în faţa sălilor goale

Veritabile evenimente ale vieţii publice şi, uneori, repere ale memoriei afective pentru mulţi spectatori fuseseră noutăţile editoriale, premierele cinematografice, spectacolele de teatru şi operă în ultimul deceniu al „epocii Ceauşescu”. Primele semne de deteriorare a relaţiilor dintre artişti, instituţii culturale şi public şi-au făcut apariţia în ianuarie 1990. Deşi lucrările plastice pentru programatele expoziţii Eminescu au fost predate la vreme, vernisajele din 15 ianuarie nu s-au ţinut. Angajaţii instituţiilor culturale îşi pierduseră interesul pentru sarcinile din fişa postului iar cei din vârfurile ierarhiei chiar postul. N-a reclamat nimeni absenţa acelor manifestări.

S-au golit şi sălile teatrelor până atunci arhipline iar actorii s-au gâlcevit în demascarea „ceauşiştilor”. Rescrierile succesive ale istoriei au determinat reacţii paradoxale: din memoria colectivă dispăruseră excesele staliniste, în schimb recitarea poemelor naţional-comuniste părea stigmatul de neiertat. Să aminteşti, bunăoară, că Liviu Ciulei o debutase pe fiica lui Gheorghiu-Dej  în „Erupţia” (1957) ori că-şi făcuse intrarea pe platouri în roluri teziste din filme precum „În sat la noi” (1951) şi Mitrea Cocor (1952) era taxat de mojicie, dacă nu ca o minciună.

În toamna lui 90 pustii erau sălile de concerte ale filarmonicilor judeţene. În hulitul regim de auto-finanţare impus de Ceauşescu, corpurile orchestrelor simfonice şi corurilor profesioniste se menţinuseră prin artefactele manageriale ale activiştilor de partid. Biletele spectacolelor fiecărei stagiuni erau vândute integral prin abonamente impuse liceelor, universităţilor, instituţiilor şi întreprinderilor socialiste. Fabricile şi uzinele cu mii de angajaţi îi primeau pe artişti direct în halele de producţie. Odată cu obligaţiile a dispărut şi publicul. Marii artişti s-au pomenit concertând în faţa sălilor goale. Cum resimţeau nebănuitele schimbări mi-a povestit Ştefan Ruha (1931-1994) într-un interviu publicat în noiembrie 1990 în ziarul „Adevărul” (Arad).

Născut în familia săracă şi numeroasă a unui lăutar ungur din Carei, a fost remarcat şi şcolit datorită programului de descoperire şi educaţie artistică a copiilor şi tinerilor talentaţi. În 1990 era profesor univesitar, prim-solist al filarmonicii clujene, laureat a trei premii internaţionale, unul dintre artiştii „generaţiei de aur”. De inapetenţa la muzica simfonică în tranziţie, maestrul Ruha învinuia politicos filarmonicile: „Trebuie să ţinem seama că oamenii au avut parte de tristeţe, greutăţi şi oprelişti şi să schimbe repertoriul. Să angajeze impresari buni. Să aducă mari solişti şi dirijori care să atragă publicul. Acum au libertatea şi condiţiile să le facă pe toate”.

Artiştii şi scriitorii aveau, în 1990, libertate deplină într-o cultură integral fnanţată de stat. Iar problema publicului se punea mai curând din considerente estetice decât pecuniare. Cu exemplul altor ţări, maestrul Ştefan Ruha opina: „În Germania, bunăoară, impresarul trimite bilete de concert la o bancă. Bancherul nu va refuza cumpărarea lor aşa că va plăti biletele chiar dacă funcţionarii băncii nu vin la concert. În Anglia şi Olanda sunt mulţi melomani. Să nu mai amintim de Austria. Contează desigur şi educaţia publicului (…). Experimente interesante fac în acest sens filarmonicile din Oradea şi Satu Mare. Important este să-ţi apropii tânăra generaţie. Pe intelectuali, ca singuri spectatori, nu te poţi baza. De 40 de ani de când sunt solist, am umblat prin multe fabrici. Mergeţi pe străzi, la Cluj, şi opriţi oamenii cu întrebarea „cine-i Ruha?”. Foarte curând veţi auzi: „păi, îl cunosc; a cântat la noi în hală”. Făceam cu instrumentiştii din orchestra de cameră un program de o jumătate de oră în care aveam vreo 20 de piese alese pentru sufletele oamenilor. Şi eram mai mulţumiţi decât în faţa unui public de snobi! Vedeam acolo că orice om întreg are nevoie de artă, are nevoie de muzică. Eu iubesc toate stilurile de muzică dacă sunt făcute cu artă. Şi cred că Grigoraş Dinicu este tot atât de mare ca şi cel mai bun solist de orchestră simfonică. Şi mai cred că artiştii mari sunt blazonul ţării. Prin ei se împlineşte şi se reprezintă fiece popor.”

Vremea ţiganilor

În vreme ce „Vremea ţiganilor” (1988) lui Kusturica vrăjea Occidentul semnalându-i hazos invazia ultimei seminţii de nomazi, la graniţa de vest a României se consumau incidente desprinse parcă din film.

În liniştea friguroasă a unei nopţi de noiembrie, plutonierul major Nicolae Pintea şi soldatul Ioan Sandu  au văzut limpede o căruţă tâind fâşia dintre localităţile Pecica şi Lokoshaza. După somaţie, grănicerii au asistat uluiţi la prezentarea echipajului: cinci ţigani – doi din partea românească, trei cu domiciliul în Ungaria; şi şapte cai – doi înhămaţi la căruţă, ceilalţi în ariergardă. Povestea livrată de protagonişti grănicerilor se plasa în registrul romantic al hoţilor de cai din „Şatra” lui Loteanu. Filmul lui Kusturica nu ajunsese încă pe ecranele româneşti! Jakab Tibor din Lokoshaza, însoţit de fratele său şi un vecin veniseră, chipurile, la Pecica să peţească o fată. În consecinţă, numita Ciobăniţa ca viitoare mireasă îşi trimitea zestrea –  căruţa cu şapte cai  – la casele mirelui, pe cel mai scurt drum. Luaţi la întrebări mai de detalii, geambaşii de cai au precizat prioritatea ţiganilor cu buletin românesc în săvârşirea infracţiunii de trecere ilegală a frontierei: în Ungaria fapta se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 2 ani şi suspendarea paşaportului; în România, scăpai cu o amendă uşoară. De altfel, prin punctul de frontieră Nădlac tot mai des erau returnaţi şi grupuri de turci depistaţi de poliţia maghiară că trecuseră fraudulos graniţa româno-ungară.

Deloc respectuos cu tradiţiilor ţigăneşti, ziaristul arădean Terentie Petruţi îşi încheia astfel relatarea: „Apreciem că Parlamentul ar trebui să discute şi să ia măsuri în acest sens  deoarece nu suntem ţara nimănui în care oricine să intre şi să iasă când vrea, cum vrea şi … pe unde vrea!” 

Culisele diplomaţiei

În toamna lui 1990, diplomaţii pregăteau vizita preşedintelui francez Francois Mitterand în România (aprilie 1991). Mişcări de culise erau şi pro şi contra ei. În notele sale zilnice, parlamentarul ţărănist Ion Raţiu consemna în 30 octombrie după întrevederea cu Renaud Vignal, ambasadorul Franţei la Bucureşti: „N-am să ascund că noi suntem dezamăgiţi. În ţară se va interpreta gestul ca o recunoaştere a legitimităţii regimului. Implicit, o recunoaştere că se merge spre o democraţie adevărată. Se va asemăna cu efectul vizitei lui Nixon la Bucureşti. I-am indicat că, din moment ce sunt decişi să facă această vizită, măcar să n-o facă înaintea alegerilor locale. A înţeles şi va transmite reacţia mea la Paris.”

Acelaşi Raţiu, după întâlnirea din 15 noiembrie cu o delegaţie de parlamentari europeni condusă de Maria Adelaide Aglietta, comentând insistenţele acestora pentru „intrarea în Europa” dând curs acordurilor semnate între România şi Comisia Europeană: „M-am ridicat împotriva acestei atitudini. N-avem democraţie, am spus.”