Cum s-a schimbat Academia RSR în Academia Română

După fuga Ceauşeştilor, ca-n toate instituţiile din România, “oameni de bine” din Academia Republicii Socialiste România au preluat inţiativa branşării la noua putere a FSN.

Astfel că plenul Academiei RSR s-a adunat într-o sesiune extraordinară chiar a doua zi după Crăciun. Cu “împuşcaţii” incluşi în numătoare, abia 93 de academicieni erau atunci în România şi încă 59 membri corespondenţi. După ce şi-au declarat “adeziunea” la schimbare, academicienii au votat unanim excluderea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

În virtutea vechilor obişnuinţe de dependenţă politică şi-au ales şi un Comitet provizoriu al FSN. Alcătuit din şase membri plini (Alexandru Bârlădeanu – în acel moment membru al CFSN; Ştefan Bălan; Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu; Caius Iacob – viitor senator liberal; Ştefan Milcu –acuzat ulterior de presă ca autor al programului ceauşist de alimentaţie raţională; Ilie G. Murgulescu) şi alţi 16 membri corespondenţi. În acea zi, academicienii s-au adresat şi naţiunii printr-un mesaj. În ton cu adeziunile şi declaraţiile momentului, salutau „victoria Revoluţiei” (văzută ca „proces de renaştere naţională”) şi se delimitau de „epoca de aur” care condamnase Academia la „autodistrugere şi autodesfiinţare” prin limitarea fondurilor, interzicea activităţilor fireşti, a primirilor de noi membri şi a alegerilor.

Prin deceretul-lege nr. 4 emis de Ion Iliescu, preşedintele CFSN la data de 5 ianuarie 1990, Academiei Române (nume ce-l purtase din 1879 până în 1948) i s-a recunoscut statutul de „cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării”. Numărul membrilor ei s-a stabilit la 181. Iar instituţia şi filialele sale finanţate de la buget urmau să-şi recupereze patrimoniul propriu deturnat abuziv prin naţionalizarea din 1948.

O sinteză a momentelor transformării Academiei  RSR în Academia Română se regăseşte în „Istoria Academiei Române (1866-2006)”, lucrare a istoricului Dan Berindei (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006). Pe baza proceselor verbale, anuarelor şi  analelor Academiei, actualul vicepreşedinte al instituţiei devoalează procesul de evoluţie prosperă a unei structuri culturale cu continuitate în trei epoci ale istoriei. Dacă uniunile de creaţie – puternice şi bogate în anii socialismului, comparativ cu Academia -,  şi-au pierdut consistenţa şi patrimoniul, academicienii s-au lansat, în schimb,  într-o entuziastă campanie de recuperare a proprietăţilor, de creştere a numărului de membri, de asimilare şi înfiinţare, în forţă, de noi institute de cercetare.

Reuniţi într-o nouă adunare generală la 22 ianuarie 1990,  academicienii au aplaudat decretul-lege citit de Mihai Drăgănescu, în acea vreme membru corespondent al Academiei dar viceprim-ministru al întâiului guvern Petre Roman. De altfel, în aceeaşi zi, specialistul în electronică şi eseistul Mihai Drăgănescu  a devenit membru plin al Academiei împreună cu ceilalţi foşti membri corespondenţi. Şedinţa a fost condusă de Radu Voinea (specialist în construcţii),  preşedintele în exerciţiu al Academiei (din 1984). S-a decis atunci şi redactarea noului statut al Academiei Române.

Peste o săptămână, proiectul documentului era pregătit pentru dezbateri. În 2 februarie, plenul academicienilor şi-a aprobat statutul şi a ales noua conducere. Dintre cei trei candidaţi la preşedinţie – Ştefan Milcu, Caius Iacob şi Mihai Drăgănescu – a fost ales Drăgănescu. Iar ca noi vicepreşedinţi au vot votaţi: Alexandru Bârlădeanu (economist), Nicolae Cajal (specialist în virusologie), Zoe Dunitrescu- Buşulenga (filolog) şi Radu Grigorovici (fizician). Economistul N. N. Constantinescu a fost desemnat secretar general.

În acceaşi şedinţă, Manea Mănescu, intelectualul preferat al lui Ceauşescu a fost exclus din Academie (procedură aplicată şi Suzanei Gâdea în 1991 după condamnare).

Membrii Academiei se împărţeau statutar în trei categorii: titulari (îndreptăţiţi la titlul de academician), membri de onoare (aleşi dintre personalităţile ştiinţifice, culturale şi artistice din străinătate) şi onorifici (ce sprijină prin donaţii Academia). 

În şedinţa următoare din 3 iulie 1990, s-a admis reprimarea în Academie a tuturor membrilor ei „epuraţi” pentru activităţi politice în anii interbelici şi a celor emigraţi după 1948. Alţii au fost admişi post-mortem (Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Mircea Florian, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Marin Preda ş.a.). S-a procedat la noi alegeri de titulari, corespondenţi şi membri de onoare.

„Un grup important” de membri corespondenţi (după remarca istoricului Dan Berindei) au fost admişi  în toamna aceluiaşi an. Norocoşi, după doar câteva luni de stagiatură au fost votaţi academicieni. Statutul de membri de onoare le-a fost conferit şi unor personalităţi foarte active atunci în dezbaterile publice din România (economistul Anghel Rugină, poetul Grigore Vieru ş.a.).  

Astfel că la începutul anului 1991, numărul academicienilor ajunsese la 135 iar secţiile Academiei la 14. Concomitent instituţia şi-a sporit patrimoniul. În primele luni din 1990 a revendicat şi obţinut „Casa Ştiinţei” (edificiul ridicat în Centrul Civic sub comanda lui Ceauşescu), Casa Oamenilor de Ştiinţă, Palatul Ghika de la Căciulaţi şi două vile la Predeal. 

 Deja în vara lui 1990, un număr de 55 institute de cercetare trecuseră, la cerere, sub tutela Academiei Române. Însumau un personal de 4 073 oameni (dintre care 3064 de cercetători) şi  funcţionaseră în vremea lui Ceauşescu sub tutela unor ministere, centrale industriale şi culturale. Simultan extensiei unităţilor cu vechime din Academie, în viitorul apropiat au apărut noi institute.

„Academia redevenise o uzină de cercetare” – este concluzia istoricului Dan Berindei  despre schimbările ei. 

Ceauşescu anulase indemnizaţia de academician pe motiv de nemuncă

În regimul comunist era încurajat cumulul de funcţii dar se admitea un singur salariu. După model sovietic, academicienii – pensionari sau „oameni ai muncii” în diverse „unităţi socialiste” – primeau o indemnizaţie. Dar „patronul României” – cum îl numeşte post-mortem pe Ceauşescu fostul şef al Cancelariei CC, Silviu Curticeanu – era zgârcit. Trăsătura aceasta de personalitate i s-a accentuat pe măsura trecerii timpului, culminând cu restricţiile impuse populaţii în anii 80.

În 1968 deja, Ceauşescu plănuise o anulare a indemnizaţiei academicienilor deoarece, zicea el, nu se prestează nici o muncă în contul ei. A fost atunci,  după cum mi-a relatat Alexandru Bârlădeanu, un moment  de dezacord. „Eu le-am luat apărarea, din aceleaşi considerente ale cointerăsării materiale care lipsea în sistem”, mi-a povestit Alexandru Bârlădeanu în interviurile  reeditate sub titlul „Partea lor de adevăr” (Editura Compania, Bucureşti, 2008). Pentru a-l sensibiliza, Bârlădeanu i-a  prezentat bugetul familiei Ralucăi Ripan şi  exemplul cardiologului Tantinel Iliescu care-i trata – fără onorariu – pe membrii Comitetului Central. Plus argumentele că academicienii sunt oameni în vârstă, au cheltuieli suplimentare cu abonamentele la reviste străine etc. După obicei, ceilalţi componenţi ai Comitetului Executiv n-au susţinut opinii contrare propunerilor lui Ceauşescu. Atins direct ca academician, Bărlădeanu a replicat: „Văd că tovarăşul Ceauşescu are ceva împotriva academicienilor. Să mai aibă puţină răbdare. Fiind bătrâni cu toţii, o să scape curând de ei. Şi o să scape şi de Academie.”

Ceauşescu a promis şmecher amânarea discuţiei în Comitetul Executiv al CC al PCR. Dar peste câteva zile a anulat indemnizaţia de academician cu votul (unanim) al Marii Adunări Naţionale.

Ştiinţă „pe viu” şi politică

Alexandru Bărlădeanu intrase în Academie ca demnitar comunist în 1955. În februarie 1990, academicianul  Bârlădeanu a fost ales vicepreşedintele Academiei Române, apreciat fiind pentru fronda „scrisorii celor 6” şi poziţia în CFSN.

În amintitele convorbiri am discutat şi despre contestataţiile ce se făceau titlului său de academician pe motiv de operă scrisă. Fusese primit în Academie la cerere sau după indicaţii de partid? – l-am întrebat. „Nu la cererea mea am fost primit în Academie, mi-a răspuns. Am fost ales la propunerea lui Ralea, la propunerea lui Iordan şi a lui Constantinescu-Iaşi. Am fost ales prin vot secret. Printre cei care m-au ales au fost Moisil, Săvulescu, Profiri, Hortolomei, Carafoli şi  multe alte personalităţi. Propunerea venită se baza nu pe o operă scrisă, ci pe unele realizări practice, pe care propunătorii le-au calificat drept aplicarea unor idei ştiinţifice la viaţa concretă.” Se referea la reforma bănească din 1947 şi la pregătirea abandonării sistemului de cartele în 1954. „Cât despre opera mea scrisă – a adăugat -,  mă gândesc că dacă aş aduna toate intervenţiile mele la CAER sau în alte locuri, pe teme economice, aş face cel puţin două volume. Eu, însă, am lucrat pe viu. De altfel, în istoria Academiei noastre sunt cazuri de membri aleşi nu pentru opera scrisă, ci pentru realizări practice. Păstrând toate proporţiile impuse de modestie, pot cita cazul lui Saligny, care nu are operă scrisă dar are podul de la Cernavodă. Şi mai sunt şi alţii. Cazul meu a fost umflat din motive pur politice”.