Bârlădeanu, preşedintele Senatului: „Îl alegem pe bătrânul ăsta, dar conducem noi!”

Ţintă a atacurilor opoziţiei şi campaniilor de contestare a schimbării în România a fost titularul funcţiei de preşedinte al Senatului.

Din 1946 şi până în 1969, Bărlădeanu deţinuse înalte funcţii de partid pe linie economică. Pensionat în contextul debarasării lui Ceauşescu de „oamenii lui Dej”, a revenit în atenţia publică prin difuzarea „Scrisorii celor 6” de către Radio Europa Liberă în martie 1989. Astfel, evenimentele din decembrie 1989 l-au plasat în postura de incontestabil disident.

Biografia lui Alexandru Bârlădeanu e însă presărată cu episoade ce puteau şi au fost interpretate funcţie de conjunctura politică a vremii. Născut în Basarabia, după ce absolvise Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi,  fusese reţinut ca asistent la catedra de economie politică. În contact cu mişcarea de stânga prin Frontul Studenţesc Democrat, după cedarea Basarabiei URSS, în vara lui 1940, a optat pentru cetăţenie sovietică. Sora sa, după mamă, optase însă pentru cetăţenia elveţiană. Se căsătorise cu fiul fruntaşului ţărănist Sabin Manuilă, emigrat clandestin după război. Acest detaliu periculos pentru deciziile de cadre a fost totdeauna „sărit” din documentele lui Alexandru Bărlădeanu de partid. Necombatant  în război (rămăsese dintr-un joc de copii fără un ochi), fusese profesor în Asia Centrală. Din ianuarie 1944 îşi reluase studiile de doctorat la Moscova, funcţionând până în vara lui 46, aşa cum arată dosarul de cadre, şi ca „profesor la şcoala de prizonieri, colaborator la şcoala prizonierilor, la Institutul nr. 99 al CC al PC (b) URSS”.  Conform recomandărilor ce i-au fost date de Leonte Răutu şi Mihai Roller (şi ei cetăţeni sovietici, pe-atunci!), în 1945 Bârlădeanu a condus şcoala superioară antifascistă pentru prizonieri români din Moscova (unde „conducerea sovietică avea o părere excepţională despre el”). A fost chiar decorat cu medalia sovietică „Pentru muncă în timpul războiului”. Acest episod, mult preţuit în anii 50, va fi însă eliminat din biografiile sale politice după adoptarea politicii de derusificare a României. Iar Securitatea din vremea lui Ceauşescu  l-a interpretat ca o colaborare deschisă cu serviciile speciale sovietice.

În decembrie 1989, Bârlădeanu se afla în anchetă şi sub supraveghere continuă, fără drept de părăsire a domiciliului. În ziua de 22, fix la ora 12, 30 – după cum mi-a povestit în interviurile acordate -, colonelul care-i coordona supravegherea i-a comunicat că e liber şi poate să facă tot ce doreşte. A ajuns la televiziune şi în aceeaşi zi a fost „cooptat” în CFSN. A aflat destul de curând că tacticile adoptate de „organul revoluţiei” seamănă cu cele bolşevice. Ce discutau în CFSN fusese dezbăzut şi decis înainte de Comitetul Executiv alcătuit, în prima etapă, din Iliescu, Mazilu, Roman şi Brucan. Despre procesul şi execuţia Ceauşeştilor, deşi comunicatul fusese dat în numele CFSN, Bărlădeanu şi aproape toţi ceilalţi componenţi ai săi au aflat de la televiziune. Fapte de care depindea soarta ţării au fost decise numai de Iliescu „cu câţiva anonimi, apăruţi din neant”, declara Bărlădeanu în 1995.

Aşa cum mi-a relatat-o, desemnarea sa ca preşedinte al Senatului revelează spiritul originalei democraţii româneşti: „Înainte de alegeri, am comunicat (e adevărat, fără să fiu întrebat) că vreau să candidez pentru Senat, ori la Iaşi – oraşul meu -, ori la Bucureşti. Nu sunt convins că Iliescu ţinea să fiu senator. Mi s-a comunicat că la Iaşi nu se poate, pentru că acolo candidează Iliescu. La Bucureşti, pe primul loc candidează Lia Manoliu, preşedinta Comitetului Olimpic, o fată foarte bună. „Bine – zic eu -, după ea”. După ea, vine Vulpescu. „După Vulpescu”. După Vulpescu, vine Anagnoste. ”Bine, după”. După vine altul. (…) Şi pentru că am acceptat orice, am intrat în Senat. Atunci când, desigur cu acceptul lui Iliescu, obţinut în împrejurări pe care nu le cunosc, s-a pus problema alegerii mele ca preşedinte al Senatului, s-a conturat o opinie exprimată astfel de un tânăr lup (dispărut apoi de pe scena politică) ce s-aocupat de organizare: „Îl alegem pe bătrînul ăsta, dar conducem noi.”

Preşedintele Senatului României tocmai împlinise 79 de ani.