Acum 20 de ani: Strigăt în pustiu. Mai avem nevoie de chimişti?

Un mastondont al industriei socialiste a fost Combinatul Chimic din Arad (C.I. Ch. Arad). I-au pus piatra de temelie în 1972, fiind inaugurat peste cinci ani în prezenţa secretarului general şi primei chimiste a ţării. Prin modernizarea industriei atunci se înţelegea dezvoltarea unor  ramuri noi precum chimia, mecanica fină, electrotehnica. În 1989, cei două mii de angajaţi ai C.I. Ch. Arad realizau 7% din valoarea producţiei judeţului şi exportau îngrăşăminte complexe în 30 de state.

„Dezvăluiri” ale presei libere locale au fost şi criticile la adresa platformei chimice: consuma enormă  energie în detrimentul nevoilor oraşului şi polua împrejurimile până-ntr-atât că… nu se făceau castraveţii!  Bun de trecut, aşadar, la categoria „mormanului de fiare vechi”. În virtutea „efectului Pygmalion”, bine cunoscut psiho-pedagogilor, vorba de duh a primului ministru Petre Roman şi-a dovedit, în timp, valoarea de predicţie. După doar câţiva ani, investiţia arădeană, făcută cu enorme costuri financiare şi umane naţionale, s-a transformat într-o fantomă scheletică a trecutului.

În toamna lui 1990, în ziarul arădean „Adevărul”, ing. Mihai Buşa, şeful instalaţiei uree a C.I. Ch. Arad a publicat însă un drept la replică la articolele demolatoare apărute despre combinat. Un semnal de alarmă, în fapt, despre viitorul economiei româneşti  neluat însă atunci deloc în seamă. Chimistul demonta astfel falsele raţionamente lansate de aceia care pledau pentru închiderea combinatului şi implicit pentru distrugerea industriei româneşti:

1. Lipsa de gaz metan pentru încălzirea oraşului.În iarna care a trecut C.I.Ch. Arad a fost oprit atunci când presiunea gazului metan pe magistrală era între 12-14 atmosfere, şi temperatura din casele noastre nu a fost cu nimic mai mare decât în alte ierni de glorie pentru că nimeni nu a avut curajul să recunoască trista realitate că încălzirea oraşului nu se face cu gaz metan, ci cu cărbune şi motorină (materiale deficitare şi deficitare au rămas şi la un an după revoluţie) şi cu gaz metan, numai ca agent de amorsare a arderilor.

2. Poluarea pronunţată cu tot felul de explicaţii (…). Dar nimeni nu şi-a pus problema cu ce materiale se poate reduce poluarea, când ani de zile proiectele de reducere a poluării zac în sertare şi nici anul acesta nu s-au găsit bani pentru ele.

3. Nerentabilitatea întreprinderii. Interesant este că pe vremea odiosului şi sinistrei a adus sute de milioane de dolari fără ca vreunul să fie investit pentru aducerea la zi a tehnologiilor acestui combinat, în timp ce muncitorii care lucrau aici erau ţinuţi cu forţa în întreprindere pe un salariu de mizerie graţie unui mecanism economico-financiar ticălos.”

De remarcat, după 20 de ani, şi lipsa de interes a intelectualilor militanţi pentru reconversie profesională, faliment, şomaj şi alte transformări prefigurate în societatea românească. „Şi acum, în prag de iarnă, aceşti oropsiţi ai soartei vor fi aruncaţi în drum, fără nici o speranţă (pentru că peste tot au loc reduceri de personal) şi fără nici o altă întreprindere de profil pe o rază de 300 km, semnala chimistul arădean referindu-se  la angajaţii combinatului. Ce le rămâne de făcut acestor oameni? Cum va fi absorbită această forţă de muncă în judeţ? Oferte de redresare economică nu prea au apărut şi fără un aport extern nici nu se întrevăd. Am făcut oferte de utilizare în străinătate a acestei forţe de muncă îndelung calificate (pentru un operator trebuiesc 5-6 ani pentru a atinge profesionalismul) dar birocraţia de la Romconsult a pus în sertar cererile acestor oameni şi acolo zac uitate. Şi s-ar fi putut aduce valută cinstit câştigată atât pentru ţară cât şi pentru buzunarele proprii. (…) Să ne mai întrebăm de ce pleacă românii cu sutele de mii din România?”

Din rău în mai rău: valurile ulterioare de dispobilizaţi i-au considerat norocoşi pe cei obligaţi de falimentele timpurii să-şi încerce devreme norocul în străinătate.