Acum 20 de ani: Se scufundă satele moţilor, domol, sub pământ

Clădită ca o cetate, în Ţara Hălmagiului intri prin porţile munţilor. După relief s-au tăiat drumurile, s-au pus hotarele între pământuri şi s-au clădit gospodăriile.

Satele Hălmăgelului urcă sub streaşina orizontului estic străjuite de turnul Găinii, pe Valea Luncşoarei. Ce-a distrus aici comunismul, nu stârneşte regretul localnicilor. Un mod de viaţă medieval, cu economia bazată pe trocul merelor,  ţuicii şi magiunului fabricate artizanal în fiecare casă. Schimbate toamna în satele din Câmpia Banatului pe grâu şi porumb. Aveau un cazan de fabricat ţuică în fiece sat, gospodării cu grajd mai arătos decât casa, hectare cu fân de cosit, căruţe cu cai, primejdii de lupi şi mistreţi ori căi înfundate de viscole şi vijelii. Haine, aşternuturi şi covoare, până prin anii 60, se ţeseau toate acasă. Cine-ar alege traiul din matca acelui cotidian?!

Ca-n toate satele Apusenilor, nici în comuna Hălmăgel nu s-a făcut colectivizare. S-au naţionalizat minele, păşunile şi pădurile. Dar s-au deschis centre  de exploatare a bogăţiilor naturale şi fabrici. Moţii au continuat să crească animale şi să cultive livezi. Cu lefurile de angajaţi la stat au ridicat case şi şi-au purtat copiii în şcoli. Prin anii 70, când şi în satele Hălmăgelului s-a introdus electricitatea, şi-au zis că e bine  în raiul verdeţii Apusenilor.

La Primăria din Hălmăgel am stat de vorbă despre „atunci” şi „acum” cu primarul Alexandru Tonţa şi vice-primarul Ioan Cristea. Atunci autobuzele cărau angajaţi pe trei  schimburi. Pensionarii de-acum erau mineri la Brad, la Ţebea, la Brusturi ori la Luncşoara. Ţesătoare şi confecţionare – !!! –  la secţia din Hălmagiu a  Uzinelor Textile Arad. Sau angajaţi în sectorul de exploatare din Vârfuri ori la fabrica de cherestea din Vaţa. Dar n-au lăsat mersul gospodăriei.

În ultimii ani de regim comunist, Ioan Cristea era tânăr tehnician veterinar în locul de baştină, Luncşoara. 175 de case înşira atunci satul pe firul văii. Prin obligaţiile de contracte cu statul, din fiecare gospodărie se lua anual fie o vită, fie un porc. Şi sute de litri de lapte. Carne de pasăre, brînză şi ouă, miere şi fructe, cam a cincea parte din ce se producea  era predată la preţuri mici, impuse de stat,  celor trei centre de achiziţii ale cooperativei comunale de consum.

Moţii nu mai cutreierau cu căruţa satele de câmpie. La două, chiar trei sute de litri de „vinars slab” (ţuică fiartă o singură dată)  era „impusă” fiecare casă. Preţul fix – 9 lei litrul –, cât al unui kilogram de zahăr, îi nemulţumea pe ţărani. Cinci-şase tone de mere se transportau din Luncşoara la fabrica din Gurahonţ. În sezon, plecau zilnic în butoaie de lemn opt-zece tone de cireşe. Când se coceau afinele, murele, merişoarele şi zmeura, un copil mai măricel culegea pentru Fructexport câte 20 de kilograme pe zi. Ghinzi de stejar adunau toamna cu sacii pentru fabricile de  uleiuri speciale.

Tăierea unui viţel sau comercializarea alcoolului fabricat în gospodărie erau în legislaţia socialistă fapte penale. Cazurile de condamnări pot fi însă numărate pe degetele unei singure mâini. Ca să scape de judecată, reclamatul încheia înţelegeri cu autorităţile locale, contractând suplimentar la stat.

Ca toţi românii, în decembrie 89 s-au bucurat şi cei din Ţara Hălmagiului: venise libertatea şi dispăruseră obligaţiile. Întâi cele de contractare cu statul. Puteau să producă orice şi să vândă oricât la preţul pieţei. Au constatat însă repede că nu sunt competitivi. Piaţa s-a umplut de carne congelată în urmă cu ani pentru armata americană ori importată din Ungaria. Mai scumpă ca laptele s-a făcut apa minerală.  La nunţi şi botezuri, whisky-ul  contrafăcut a înlocuit tradiţia „vinarsului întors”.

Apoi n-a mai fost unde merge la lucru. Întâi s-au închis centrele de achiziţii ale produselor agricole şi fructelor de pădure.  Şi fabricile textile. A venit rândul minelor. În nici zece ani au dat falimentat şi întreprinderile forestiere. Angajaţii s-au pensionat – de vârstă sau boală.

„Nu mai rentează să produci, nu mai rentează munca” – a devenit justificarea prunilor neculeşi, grajdurilor goale şi caselor părăsite. Din uraganul distrugerii antreprizelor socialiste a răsărit doar curcubeul turismului rural. De 20 de ani, edilii comunei îl trec la capitolul perspective de dezvoltare. Dar câţi excentrici sunt dispuşi la aventurile călătoriei şi cazării în sate fără reţea de canalizare? În detrimentul circuitelor exotice câţi vor opta pentru albine şi greieri, apă de munte şi aer curat? 

Densitate siberiană               

Numărul locuitorilor din cele cinci sate ale comunei Hălmăgel a coborât sub 1500 de oameni.  Naşterile sunt tot mai puţine. Se afundă domol în pământ crucile cimitirelor: cu trei generaţii în urmă începe eternitatea. Se duce şi farmecul habitatului din Apuseni în case răsfirate pe culmi. Din 30 de gospodării în dealul Dărăşti (Hălmăgel) mai supravieţuiesc trei. Un singur bătrân mai trăieşte în cătunul Hărăşti-Sârbi; în vara lui 1990 îl gospodăreau 37 de familii. Ceilalţi s-au mutat în cimitir ori  „la ţară”,  în câmpiile Banatului.

S-au închis şcoli şi grădiniţe. În centrul de comună, şcoala generală cu clasele V-VIII va deschide porţile toamna acesta pentru 32 de elevi.

Densitatea populaţiei  din comuna Hălmăgel a coborât la 20 de locuitori pe kilometru pătrat. Cât în pădurile ecuatoriale. Şi în  Siberia.

Săracii oameni bogaţi

Între economia rurală actuală şi cea din urmă cu 20 de ani s-a săpat o prăpastie. În 1989, în satul Luncşoara, tehnicianul veterinar Ioan Cristea avea în grijă cam o mie de porci (acum mai sunt vreo 200), 150 de cai (acum, abia 60) şi cam 500 de oi (împuţinate la 70).

Deşi ştiu că produsele ţăranilor de la munte sunt naturale, majoritatea cumpărătorilor aleg preţul, nu calitatea. Oraşele hunedorene de mineri s-au pauperizat. Iar costul drumului, osteneala şi riscurile  negoţului nu compenseză câştigul din pieţele Timişoarei, Oradei  sau Aradului.

Despre proiectele cu acces la fondurile europene, oamenii şi-au făcut părerile lor: până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. În mandatul primarului Tonţa, au reuşit singuri să asfalteze un drum pe cursul Luncşoarei. Efectul a fost imediat. Câţiva orăşeni şi-au cumpărat ori clădit case de vacanţă.

În declaraţiile de avere, moţii din Hălmăgel şi Luncşoara sunt proprietari înstăriţi. La livezile şi holdele individuale, au adăugat păşuni şi păduri.  Luncşoranii au redobândit dreptul de proprietate în composesorat  asupra a 1289 hectare de pădure. Cam tot atât deţine şi satul Hălmăgel. Deocamdată însă costă mai scump paza şi administrarea pădurilor decât veniturile directe. Au încercat să  le exploateze prin firme maghiare. Până la urmă, ungurii n-au găsit  decât pieţe de desfacere slabe. În România.