Acum 20 de ani: Românii se aşteptau la o cultură liberă, dar finanţată de stat

Augustin Buzura poate fi socotit azi un caz dramatic în „intelighenţia” românească: scriitorul care a crezut şi crede încă sincer în cultură. Revista al cărei fondator şi director este se numeşte „Cultura”.

Pentru criticii literari şi cititorii anilor 80, el  ilustra prototipul scriitorului conştiinţă a vremii sale. Se ştia că îşi dubla efortul scrisului prin dramatice înfruntări cu cenzura. Avea premii literare, cronici elogioase atât în ţară cât şi în presa internatională, dar şi la Radio Europa Liberă. Tirajele de sute  de mii de exemplare ale romanelor sale se epuizau în câteva zile. După unele, s-au realizat filme cu succes la public şi critică. A fost co-fondator al  Grupului Cultural European „Gulliver” (Amsterdam,1987)  din care  făceau parte Gunter Grass, Danilo Kis, Vaclav Havel, Edgar Morin, Hans Magnus Enzensberger, Andrei Bitov, Andrei Voznesenski, Tadeusz Konwicky ş.a. Acest grup milita, printre multe altele, pentru un dialog cultural real Est-Vest. Martor al căderii Zidului Berlinului, Augustin Buzura a ajuns acasă, la Cluj, cu puţine zile  înaintea declanşării evenimentele din decembrie 1989.

În vâltoarea politicului a intrat altfel decât ar fi putut scenariza chiar imaginaţia unui romancier talentat. “Am ajuns la Bucureşti în 26 decembrie, povesteşte acum. Mă trimisese o parte din populaţia românească a Clujului pentru că profesorii şi elevii români fuseseră aruncaţi în stradă dintr-una din şcolile bune ale oraşului. Pe urmă,  m-a chemat domnul Ion Iliescu să fac parte, alături de personalităţi de primă mărime, din FSN-ul cultural condus pe atunci de Ion Caramitru. La început s-au propus directori  noi la conducerea unor publicaţii, edituri şi teatre. Unii, în numele luptei cu « trista moştenire » au mers până la a cere  să fie distrusă Casa Poporului. Alţii erau preocupaţi să-şi facă  rost de ştampilele şi formalităţile necesare pentru repartiţii de case sau, fiindcă era un moment când se putea orice,  doreau să devină diplomaţi… În ceea ce mă priveşte, eram absolut convins că voi sta  în Bucureşti doar un an, de dragul Revoluţiei, după care voi reveni acasă, în Cluj,  la scrisul meu. Sigur, mi s-a propus să candidez pentru diferite funcţii importante şi, la alegeri, pe listele unor partide cu nume foarte sonore, sau să conduc ziarul “Dimineaţa” publicaţia principală a Frontului…Până la urmă, am fost numit, preşedintele Fundaţiei Culturale Române (FCR), înfiinţată în aprilie 1990, sediul ei fiind în Aleea Alexandru, 38. Prin anii 80 m-am pomenit în centrul unui scandal pentru că susţinusem că nu se face nimic pentru difuzarea culturii române în lume astfel că…n-am mai putut refuza din moment ce mi s-a dat această şansă. Actul numirii fusese semnat de dl. Petre Roman. Postul echivala cu funcţia  de ministru secretar de stat. Fundaţia se crease pe temelia Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea şi  a  Asociaţiei « România », instituţie ce se ocupase până la acea dată de diaspora românească. În 2003, pe fosta structura a FCR a fost înfiinţat Institutul Cultural Român.”

Scopul FCR a fost difuzarea culturii româneşti în lume, stimularea dialogului cu alte culturi şi dezvoltarea diplomaţiei culturale în folosul relaţiilor României cu ţările lumii, spune fostul ei preşedinte Augustin Buzura. În cei 14 ani  cât a condus-o, Fundaţia a obţinut succese memorabile în Statele Unite, Spania, Japonia etc. în condiţiile în care stăpânirea  de atunci ajuta cu prioritate ” fragila opoziţie românească ”  generos sprijinită şi de Soros.

În 1990, despre cultură se vorbea ca despre o religie. Tablourile cu Ceauşescu şi clasicii marxism-leninismului din instituţiile publice au fost înlocuite cu portretele lui Noica, Cioran şi Eliade. « Exasperaţi până atunci de nebunia  autofinanţării instituţiilor culturale, lege apărută prin anii 8o, şi a constrângerilor  politice, creatorii şi consumatorii de cultură  nu au avut prea mult timp să se bucure de darurile Revoluţiei, răspunde scriitorul Augustin Buzura întrebărilor şi amintirilor mele. Prima de pe care Patria şi-a luat mâna a fost tocmai cultura. Nu am avut literatură de sertar pentru că nu s-a scris. Cine voia să publice, putea s-o facă bătându-se cu cenzura. O carte ţinută în sertar este ca un zăcământ important nedescoperit şi nefolosit atunci când ai nevoie. Au apărut totuşi nişte jurnale… După părerea mea, statul  ar fi obligat să se îngrijească de cultură în continuare, de învăţământ şi sănătate. Fără cultură devenim o mulţime oarecare, statut de care începem să  ne apropiem. Nu avem alte mijloace de a ne impune în lume. Toate ţările fac eforturi în acest sens. Cred şi acum că o ţară e mai bine apărată de un mare scriitor decât de o armată. Oţelul are aceleaşi calităţi oriunde în lume, te deosebeşti însă de alţii prin cultură. Anul 1990 a fost un an trăit la maximum. Foarte repede s-au împărţit scriitorii. Şi pe urmă a început asediul nulităţilor în cultură. A început nebunia epurării « colaboraţioniştilor » din viaţă şi din istorie. De fapt, toate miturile – politice, religioase, culturale – au fost pângărite.. Dărâmarea statuilor şi înlocuirea lor cu nulităţi politice, cu veleitari literari de mâna a doua, cu mediocrităţi  s-a făcut pe toate fronturile. Prea puţini erau interesaţi de viitorul culturii şi, fireşte, al ţării. La drept vorbind, începând din  vara lui 90, scriitorii nu se mai băteau în cărţi, ci în apartenenţa la un  partid. Unii începuseră prin a fi cu Iliescu, apoi au continuat cu Raţiu, au mers cu regele, apoi cu Câmpeanu şi, până la urmă s-au oprit la Coposu. Din ianuarie până în iulie-august, mulţi  străbătuseră toate partidele.  Oamenii se aşteptau la o cultură liberă, dar finanţată de stat. Nimeni nu credea că, în deplină libertate, scriitorii vor renunţa la baricadele pe care se aflaseră cu puţin timp în urmă. Fuseseră pregătiţi pentru a rezista dictaturii, dar nu şi pentru democraţie.  Mă întrebaţi ce-a fost şi cum s-a făcut “rezistenţa prin cultura”?! S-au scris cărţi foarte importante  care ar ocupa  locuri de seamă în orice cultură. Azi? Unii se simt în siguranţă lăudând Stăpânul, alţii se mulţumesc să tacă în faţa dezastrului, astfel că prostia, neruşinarea şi mitocănia au ocupat întreg spaţiul…  şi ne sufocă. Murim făcând băşcălie sau văicărindu-ne.”

Miliardarul Ion Raţiu, preşedinte la scriitori

După exemplul partidelor politice s-au divizat şi asociaţiile jurnaliştilor şi oamenilor de cultură şi artă. În toamna lui 90, scriitorii aveau două asociaţii – Uniunea Scriitorilor şi Societatea Scriitorilor Români. Reprezentanţii celei de-a doua i s-au adresat liderului ţărănist Ion Raţiu cu propunerea de a-i încredinţa funcţia de preşedinte de onoare. Momentul a fost descris astfel de politicianul miliardar în notele sale zilnice din 1990 (Editura Univers, 1999): „Cezar Ivănescu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, vine cu Miron Manega şi Salvatore Messina. Ei sunt opuşii Uniunii Scriitorilor Români care sunt foştii comunişti. Mă vor preşedinte de onoare. Mă voi gândi, le-am spus. Cred că ar fi o eroare să mă opun marii majorităţi a scriitorilor de astăzi, care, prin natura lucrurilor, au fost membri PCR pe vremuri. Dar cu sufletul sunt alături de cei care n-au colaborat niciodată.”