Acum 20 de ani: Raţiu s-a temut că vechiul Parlament nu oferă aleşilor condiţii de aţipire

În 9 iunie 1990, prima generaţie de  „aleşi” post-ceauşişti a urcat  Dealul Mitropoliei.

La intrarea în Parlament se făcuse coadă lungă, de dimineaţă, scrie Ion Raţiu în „Note zilnice” (Editura Univers, Bucureşti, 1999). În formalităţile de înscriere intra fotografierea şi eliberarea unei cărţi de identitate („tipic americană, cu un lănţişor ca s-o poţi purta la gât”).

Nu fără peripeţii fusese alegerea milionarului englez, urmaşul  memorandistului Raţiu. În primul Parlament al României izbutiseră abia 13 peneţişti, dintre care un singur senator, matematicianul Caius Iacob, la Bucureşti. Dacă în alegerile prezidenţiale, Raţiu se clasase al treilea din trei, nici ca să fie deputat de Cluj nu i-au ajuns voturile. „Se pare că lipseau vreo 2000 de voturi şi a fost UDMR care mi le-a oferit din restul lor”, a consemnat el cu sinceritate. La alegerea preşedintelui grupului parlamentar PNŢ s-au ivit iarăşi discuţii. Ion Diaconescu s-a autoproclamat, anunţându-i pe ceilalţi că aşa-i indicase Corneliu Coposu. Cu excepţia lui Raţiu, niciun deputat ţărnist n-a reacţionat. Prin votul secret al celorlalţi, Raţiu a devenit preşedinte iar Diaconescu, vicepreşedintele grupului.

Prima şedinţă a Parlamentului a fost deschisă de decanul de vârstă, liberalul octogenar Rene Radu Policrat. 

Sentimente amestecate a trăit Ion Raţiu în acea primă şedinţă – nostalgie,  nemulţumire pentru dotarea instituţiei, temere  şi  îndoială că-n scaunele puţin confortabile deputaţii pot aţipi. „Vechiul Parlament, elegant, dar cu totul nepotrivit condiţiilor actuale, arhiplin, a consemnat deputatul. Rândurile scaunelor foarte strânse. Nu microfoane, nu sistem de votare electronic, nici o tehnică modernă, Şi scaunele teribil de neconfortabile. Cum o să putem să aţipim în ele din când în când?!”