Acum 20 de ani: Ion Raţiu şi minerii

Acuzate de blocarea Pieţei Universităţii au fost „partidele istorice” şi renăscuta mişcare legionară. Cu dolarii lui Ion Raţiu au  fost plătiţi greviştii foamei, au spus contestatarii „zonei libere de comunism”.

De altfel, în calitate de preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMLR), Ion Raţiu declarase la câteva zile abia după căderea lui Ceauşescu că va acorda ajutor „tuturor formaţiunilor care contestă alegerile”. Candidase însă la preşedinţia României în alegerile din mai. Şi nu voia să creadă că  se plasase pe ultimul loc în simpatia electoratului.  „Toţi confirmă că alegerile au fost măsluite, notase el la 22 mai 1990 în „Însemnările zilnice” referindu-se la participanţii unei şedinţe UMRL. Acolo unde au putut funcţiona observatori, eram invariabil al 2-lea.” Şi în aceeaşi zi, o menţiune despre „golanul” Florea” ce-l vizitase acasă adus de un apropiat.  Nu i-a denunţat însă misiunea, şi-a consemnat doar apăsat refuzul („am refuzat să dau orice tocmai pentru ca nu cumva să pot fi acuzat vreodată de complicitate”). Uitase, oare, că la începutul lunii mai scrisese – cu referire la aceeaşi Piaţă – „Corturile au fost livrate la manifestanţi” ?! Mai târziu, din notaţiile zilei de 15 iunie, rezultă şi că staţia de amplificare a Pieţei Universităţii venise tot de la Ion Raţiu.

Prieteni apropiaţi grăbeau să părăsească în 23 mai Capitala. Îl sfătuiseră să plece şi pe el („Vi se va pune în cârcă această acţiune. Dumneavoastră veţi fi acuzat că aţi instigat-o şi finanţat-o”). Era informat şi de scindarea „golanilor”: unii voiau să atace televiziunea, alţii să-şi menţină protestul la ocuparea Pieţei.

Raţiu a trecut peste 13 iunie fără panică. La sfârşitul zilei a relatat astfel despre poliţişti şi „studenţi”: „Azi dimineaţă, la orele 4,00, „forţele de ordine” au curăţat Piaţa Universităţii. S-au făcut peste 100 de arestări. (…) Toată ziua ciocniri cu Poliţia şi  securiştii, care au reapărut în civil. În cele din urmă, Piaţa Universităţii a fost reocupată de studenţi. Ai mei au filmat scenele. Prost, dar avem un documentar. În Piaţă, studenţii au dat foc camioanelor şi autobuzelor pe care Poliţia le-a rsăturnat ca să o blocheze din ambele părţi ale şoselei. S-au dus la Ministerul de Interne şi la Poliţie. Au dat foc clădirilor şi de acolo s-au dus la Televiziune. Au intrat cu forţa, au spart geamurile, au răvăşit birourile etc. Timp de 2 ore, seara, Televiziunea a fost întreruptă.”    

În dimineaţa lui 14 iunie a fost trezit însă devreme şi anunţat că sediile PNŢ şi PNL au fost distruse. Iar cei 7 000 de mineri („înarmaţi cu securi şi ciomege”) merg peste tot. Impacientat, Raţiu şi-a împachetat cutia cu bani, documentele şi jurnalul personal rugându-l pe ambasadorul britanic, a cărui reşedinţă se afla în vecinătate, să i le reţină. „Iscoadele mele”, cum scrie  Raţiu, i-au adus  veşti atât de alarmante încât se decide să plece din Bucureşti. De frica de-a nu fi recunoscut de mineri, milionarul ce revenise în ţara natală „să aducă democraţia”, şi-a scos papionul, a îndesat peste pletele albe o şapcă şi-a îmbrăcat o „scurteică” de piele. Spre seară era tocmai deasupra Câmpulungului-Muscel.

Liniştit la telefon de Petre Roman, a revenit către miezul nopţii de 15 iunie. În casa vandalizată din Primăverii a fost depistat repede. „Criminalule!” – l-a încolţit haita înarmată cu sârme, cabluri şi ciomege. „M-au trecut din mână în mână, descrie el aventura contactului nemijlocit cu minerii. De două ori, până am ajuns la pământ. Erau încântaţi. Jubilau. M-au prins. Afară, în stradă, mulţi. (…) Nu m-au lovit. M-au busculat. (…) Minerii erau decişi să mă ducă cu ei la Târgu Jiu. Să mă judece acolo. Sau să mă căsăpească pe drum.”

L-a salvat senatorul Dan Iosif, vorbindu-le pe limba lor de revoluţionari.

Înfricoşat temeinic, Raţiu şi-a mărturisit unor apropiaţi intenţia de-a tăia clandestin graniţa prin Banat. „Dacă plecaţi, s-a terminat cu democraţia în România”, l-au convins aceia să rămână.