Acum 20 de ani: Eugen Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor

La 27 septembrie 1990, unul dintre patriarhii literaturii române moderne a fost exclus, prin vot democratic, din Uniunea Scriitorilor (US).

„Incognito: Afacere dez-gropată”, a titrat presa oferind detaliile  scandalului vechi, de peste un deceniu, ţesut împrejurul lui Eugen Barbu. Istoria debutase la Craiova. În decembrie 1978, poetul  Marin Sorescu, redactorul şef al revistei „Ramuri”, atrăgea astfel atenţia asupra confratelui literar: ”Curios lucru: în loc să se aplece asupra lui însuşi – poate reuşeşte să desţepenească un şurub ruginit al creaţiei -, Eugen Barbu declanşează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului care îl incomodează prin simpla lor prezenţă”. Cu această introducere, Barbu era învinuit de plagiat cu trimitere la volumul al treilea din seria „Incognito”, volum recent apărut într-un tiraj de 116 000  exemplare. Căci în circa o sută din paginile sale se regăseau fragmente „coafate” din Malraux şi Paustovski.

Eugen Barbu deţinea atunci funcţii de anvergură pentru categoria scriitorului angajat: membru supleant al CC al PCR, deputat în Marea Adunare Naţională, membru corespondent al Academiei RSR, redactor-şef al revistei „Săptămâna culturală şi artistică a Capitalei”, membru al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române. Autor al unor romane care l-au consacrat în literatura naţională („Groapa”, „Principele”, „Săptămâna nebunilor”), nuvelist, dramaturg şi scenarist (a creat seria „Haiducilor” pentru soţia sa, actriţa Marga Barbu), primise distincţii politice şi valoroase premii literare.  Câteva luni înainte de declanşarea scandalului, fusese distins cu premiul „Herder”. Redutabil pamfletar şi jurnalist, Barbu profitase de orice prilej pentru a da frâu liber firii sale predispuse la gâlceavă. 

Zvonurile au fost de mare diversitate. Însuşi Dumitru Popescu, înaltul responsabil de partid pe linie de scriitori, s-a pronunţat rezervat în memoriile sale asupra „lucrăturii”. „După unele izvoare, nu semnatarul romanului le introdusese, ci „negrii” folosiţi la munca de documentare, şi dezvăluirea o iniţiaseră, discret, chiar acei „negri” nemulţumiţi de câştigul material obţinut”, a povestit memorialistul. Ca să-l „extermine” pe Barbu, o delegaţie alcătuită din George Macovescu (preşedintele US), Geo Bogza, Eugen Jebeleanu şi  George Ivaşcu s-au prezentat mai-marelui de la partid, Dumitru Popescu. Cereau ca Barbu să fie exclus din US, să i se anuleze calitatea de scriitor şi reptul de publicare şi… să i se retragă paternitatea asupra întregii opere literare. Cel mai vehement a fost Geo Bogza. În cele din urmă, chestiunea s-a tranşat de foarte „sus”. După o audienţă la Ceauşescu, împreună cu Dumitru Popescu, Barbu a conceput o scrisoare către cititori publicată în „România literară”. Şi-a reafirmat credinţa în scris şi a exprimat regretul că tehnica de colaj folosită a condus imprevizibil la aparenţa de plagiat.

În Săptămâna culturală a Capitalei din  ianuarie 1979, Eugen Barbu nu a pierdut însă ocazia de-a rememora date interzise din biografiile unor alţi scriitori angajaţi, acuzatorii săi. „În aceeaşi revistă – a scris el, referindu-se la „România literară” -, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu mai ştiu să roşească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea din ziarele franţuzeşti reportajele din războiul din Spania şi le semna fără ruşine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în ţară tocmai pentru că ar fi trebuit să roşească în calitate de înaintaş în materie de împrumuturi literare?”. Şi a continuat exemplele într-un şir de nume ilustre ale istoriei literare.

Tensiunile dintre „gaşca lui Barbu de la Săptămâna” şi „gaşca de la România Literară” s-au acumulat pe parcursul deceniului nouă. În campania împotriva Radio Europa Liberă, instrumentată şi alimentată cu documente de Securitate, Barbu a mers până la a-i acuza pe redactorii României Literare că transformaseră  revista US în oficina postului american.

Apariţia revistei „România Mare”, în iunie 1990 – unde abia acum pamfletarul Eugen Barbu îşi făcea de cap la adevărata-i măsură -, s-a soldat cu dezgroparea istoriei plagiatului, acuze de colaborare cu Securitatea, protocronism etc şi excluderea autorului „Groapei” din US.

„Tovarăşe Ceauşescu, corupţia este generală!”

Privit din afara lumii literare, şi prin ocheanul documentului de partid Eugen Barbu a fost fără îndoială un turbulent personaj al epocii. Bunăoară, la întâlnirea lui Ceauşescu cu reprezentanţii scriitorilor din 22 mai 1968, Eugen Barbu a făcut, printre altele, şi „dezvăluirile” următoare: „Ceea ce este mai oribil, şi ceea ce nu se spune, este responsabilitatea, pentru că, sunteţi aici, tovarăşe Ceauşescu, şi cred că veţi face lumină, sper că veţi hotărî să se facă o anchetă serioasă şi în lumea scriitoricească, şi în lumea teatrului. Corupţia este generală. (…) Dumneavostră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii. (…) Nu se respectă regulamentele, nu se respectă oamenii, sub un surâs se ascund cele mai mari ilegalităţi.”  

Barbu şi Securitatea

Amintiri de neşters a lăsat Eugen Barbu şi la Securitate printre operaţiile căreia se afla şi „Apropierea de intelectuali” lansată în 1970 la ordinul lui Ceauşescu. Gen. (r) Aurel I. Rogojan, fostul şef de cabinet al gen. (r) Iulian Vlad a prezentat în cartea sa „1989. Dintr-o iarnă în alta…” (Proema, 2009) şi câteva scene de spectacol marca Barbu. Într-o dimineaţă, Barbu şi-a umplut la refuz servieta cu maculatură şi s-a dus la o şedinţă a capilor US. „Gata! Până aici. Vă am pe toţi. V-am terminat!… Ştiţi voi ce am eu aici? Dosarele voastre!” – a izbucnit el în toiul dezbaterilor scoţându-şi burduhănoasa  geantă pe masă. Şi a plecat, cu servietă cu tot, lăsându-i în linişte îngrozită. Pe ministrul de Interne Tudor Postelnicu, Barbu îl îndatora lăsându-se convins să scrie despre echipa de fotbal Dinamo. Făcuseră la un moment dat târgul ca Barbu să-i însoţească pe fotbalişti prin ţările Magrebului şi să scrie câte-un articol la fiecare meci. S-a documentat după înţelegere, dar a scris („neutru şi artistic”) o  singură cronică.

În ceea ce priveşte relaţiile curente ale scritorului cu serviciile speciale, Aurel I. Rogojan le-a descris astfel: „Eugen Barbu era redactor şef, deci în nomenclatura CC al PCR. Putea oricând să ceară el o audienţă oficială. Aşa cum a şi făcut-o. Cu ofiţerul responsabil de „problema presă” sau „cultură” se încrucişa relativ frecvent. Uneori îl interpela: „Am una urâtă de tot. Dumneata eşti tânăr şi nu aş vrea să te apăs cu porcăria asta. Vreau să mă văd cu ministrul. Pe el poate să-l trântească Ceauşescu. Dumneata eşti de viitor, nu e bine să se ştie că ai aflat… Nu uita, e urgent!” A procedat aşa în chestiuni precum dărâmarea bisericilor, monumentelor de patrimoniu, „complotiştii lui Gogu Rădulescu”, „hoţul de patrimoniu” Roses Moses ş.a. Unele motive ale intervenţiilor sale nu puteau fi scrise în documente oficiale. Cele care îl vizau pe Ceauşescu. Lăsa el memoriul. Cele din ultimii ani erau vehemente. Poetul, publicistul şi redactorul Agerpres, Corneliu Vadim Tudor îl seconda”.