Acum 20 de ani: Epoca distrugerii: mitinguri, greve, contestaţii

Ziarist la Ploieşti în 1990, Ioan Groşescu a descris în romanul său autobiografic „Trecutul continuu” (Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2010) turbulenţele prin care treceau toate categoriile sociale. Cum toţi doreau schimbarea, instituţiile, fabricile, chiar comportamentele obişnuite de muncă păreau ziduri ale lumii vechi. Jos cu ele căci îi aşteptau „dincolo” democraţia şi bunăstarea!

„Se mişcau muncitorii, funcţionarii, ţăranii, profesorii, chiar elevii, rememorează scriitorul. Numai cine nu vrea nu se răzvrătea. Oameni de toate felurile, îndeosebi cei practici, îşi arătau pe faţă convingerea că acum este momentul să câştige ceva pentru ei. Toţi doreau o schimbare. Urgentă, radicală! Cât de radicală? Totul altfel de cum a fost. Aha!

Muncitorii? Se constituiau, se lăsau constituiţi în sindicate. Altfel de sindicate! Vă arătăm noi de care. Îi momeau umblaţii prin lume, precum un cunoscut arbitru de fotbal, care, a vrut şi chiar a reuşit să se impună şi pe acest teren. Ca sindicatele din Europa! Şi le trânteau pe masă date aduse din voiagiuri. Dar lefurile? Vrem lefuri bune! Se scanda violent. Nu vor tovarăşii directori?! Jos cu slugile partidului!

Ţăranii? Vrem pământ! Pământul înapoi! Elevii? Jos cu uniforma! Jos cu dirigul! Jos cu directorul! Maimuţăreau gesturile adulţilor.

Toţi, chiar şi cei care nu se exprimau, doreau cu ardoare să dărâme ceva. Mai cu seamă ceea ce îi deranjase pe ei cel mai mult. Nici prin gând nu le trecea să-i determine pe guvernanţii autonumiţi să pună ceva în locul mecanismelor demolate. De ce le-ar trece?! Cămaşa este simţită de piele.”

Urmările „revoluţiei” române amintesc de  halucinantul tablou al anului 1917 în Rusia. Despre  haosul social produs de lozincile bolşevicilor ne-au rămas mărturiile lui Leon Donici, descendent al celebrului  fabulist moldovean. Cu o strălucitoare carieră de literat moscovit în spate, şi-a cătat refugiul în România după venirea lui Lenin la putere. “Mitingurile îmi produceau impresia unor case de nebuni, povestea Leon Donici în cartea  „Revoluţia rusă” publicată la Bucureşti în 1928 ( reeditată de Editura Fundaţiei Culturale Române în 1996). Câte feluri de mitinguri n-aveau loc în zilele acelea! Mitingul bucătăreselor, mitingul birjarilor, mitingul miliţienilor, mitingul chelneriţelor din restaurante. Las la o parte, bineînţeles, mitingul muncitorilor.

Toţi cereau opt ore de muncă, sporul salariului şi multe altele, până la controlul industriei inclusiv. De fapt, muncitorii lucrau numai patru-cinci ore pe zi, industria cădea. Trenurile se opriseră din cauza grevelor. Mulţi comercianţi lichidau întreprinderile, căci orice activitate comercială ajunsesese imposibilă. În cele două luni de revoluţie, producţia a scăzut cu 40% până la 80%” (..). E foarte interesant cum îşi închipuia poporul rus  revoluţia şi obiceiurile legate de ea.  Prin toată Rusia erau împrăştiaţi diferiţi agitatori din toate partidele şi producând în mintea populaţiei un haos de idei şi de programe. În fiecare oraş, în fiecare sat aveau loc mitinguri  şi rezoluţiile votate erau trimise, la Petrograd, guvernului. Din guvernământul Podoliskaia sau Hersonskaia (nu-mi aduc aminte din care anume) sosise odată în Capitală această rezoluţie:”Noi locuitorii volostei cutare, adunându-ne într-un miting în privinţa guvernării ţării, am hotărât unanim: Guvernarea să se facă astfel: Întâi republica, apoi constituţia, al treilea guvernul provizoriu, al patrulea Duma de Stat şi la urma urmei, ţarul şi împăratul să-i controleze pe toţi patru”.

Iar regimentele luau astfel de rezoluţii:

– Război până la sfârşitul victoriei şi pacea imediată!

Bolşevicii organizau neîntrerupte mitinguri. Unele din ele mi s-au zugrăvit în minte pentru vecie. Era un miting în circul Modern pentru servitoare. Vorbeau mai mulţi oratori dar fără succes. Când s-a ivit însă la tribună d-na Kollontai, bolşevică, femeie foarte drăguţă, îmbrăcată cu gust şi împodobită cu diamante şi cu pietre scumpe, toate servitoarele au votat revoluţia bolşevică. Servitoarele credeau că dacă dânsele vor fi bolşevice, vor fi îmbrăcate tot aşa de frumos şi vor avea tot astfel de diamante.”

Câte mitinguri, greve şi contestataţii au fost în 1990 nu a contabilizat nimeni. Atmosfera şi relaţiile conflictuale în centrele de statistică şi institutele de cercetare româneşti erau „productive” cât cele din fabrici şi uzine. În memoria colectivă s-a păstrat Piaţa Universităţii şi mineriada. Deşi în primul an al tranziţiei, cu destul de rare excepţii, energia şi timpul românilor s-au disipat în distructive conflicte.