Acum 20 de ani: Descoperirea României Mari

Valul de naţionalism care a condus la ruperea fostelor state-satelit de Moscova iar, în final, la dezintegrarea Uniunii Sovietice s-a resimţit prin reactivarea şi înfiinţarea a numeroase publicaţii şi asociaţii pro-memoria, fronturi populare şi ligi culturale.  Renaşterea României Mari dar mai ales reluarea legăturilor cu “fraţii de peste Prut” s-au încadrat în spiritul lor.

Aşa se face că în toamna anului 1990, primii studenţi şi elevi din republicile sovietice Moldova şi Ucraina au fost primiţi cu generozitate în instituţii româneşti de învăţământ. Cetăţeni sensibilizaţi de descoperirea istoriei ascunse a ţinuturilor româneşti intrate în componenţa Uniunii Sovietice, firme de stat şi particulare au contribuit la sponsorizarea acelor tineri. Împărtăşeau cu toţii speranţa reconfigurării teritoriului Europei Centrale şi de Est după modelul graniţelor stabilite prin Tratatul de la Versailles (1919). Anii României Mari dobândiseră, de altfel, aura adevăratei noastre “epoci de aur” cu aspiraţii şi împliniri netezite din inerţia şi în stilul  istoriografiei comuniste.

Cu visul de-a deveni învăţătoare în şcoli româneşti din ţinuturile natale, cinci adolescente de peste Prut s-au înscris în clasa a IX-a a Şcolii Normale “Dimitrie Ţichindeal” din Arad. În ziarul local “Adevărul” – una dintre instituţiile locale care au finanţat parţial studiile şi întreţinerea fetelor –  le-am consemnat atunci câteva  declaraţii.

“Tulburările din Basarabia au început din cauza tricolorului şi a limbii române, şi-a început relatarea basarabeanca Liliana Plotnic (15 ani) referindu-se la mişcările naţionale şi de front popular iniţiate de scriitori şi ziarişti din Chişinău în vara lui 1989. Am venit în România cu un scop mare: să învăţ curat limba română fiindcă limba noastră s-a încâlcit cu limba rusă. În satele şi oraşele Basarabiei e nevoie de învăţători care ştiu bine limba română şi istoria României. Aici învăţ în limba mea maternă să devin învăţătoare. (…) Să revenim la graiul şi la soarta noastră”.

“La şcoala generală am învăţat istoria URSS şi istoria Moldovei, mărturisea Svetlana Gâscă (17 ani). Am învăţat că Moldova este locuită de poporul moldovenesc care este o naţie aparte, că între el şi români nu-i nici o legătură. Ce-am învăţat noi la Istoria Moldovei s-a dovedit a fi fals. La statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului îşi duc acum miresele buchetele de flori şi se îngrămădesc moldovenii să recite poezii şi să cânte “Deşteaptă-te române!”. Ne-am nimerit a fi în altă ţară. Limba noastră cât este ea de frumoasă şi de cântătoare, atât  a fost ea de schimbată şi schimonosită că abia ne mai putem înţelege cu fraţii noştri de aici”.

“Acolo suntem înjosiţi că suntem români, completa bucovineanca Ludmila Palamari (15 ani) experienţele de viaţă ale colegelor sale. La sărbătoarea “Limba noastră” de la Cernăuţi cel mai emoţionant a fost când o învăţătoare a recitat “Doina Prutului”. Plângeam toţi românii când ea zicea: “Măi vecin şi frăţioare/ Ai o ţară ca un soare/ Iar eu una cât o stea/ Să mai rupi şi tu din ea?// Măi vecine, măi frăţâne/ Ce-ai avut, ce ai cu mine?/ Că din Prutul românesc/ Ai făcut şi Prut rusesc?// Prutule care ne-mparţi/ Cât ai să ne mai desparţi?/ Ca să-mi văd tată şi mamă/ Cât ai să mai faci tu vamă ? » … Îmi pare bine că am venit în România. Locuim la internat, mâncăm la cantină. Mulţumim pentru ajutorul pe care ni l-au dat colegii şi profesorii, sindicatul lucrătorilor din alimentaţia publică şi d-na Maria Toda din Şiria. Îmi lipsesc părinţii şi fraţii dar mă simt bine aici… E bine să fii cu naţia ta!”

Puţini ani însă după acest început, entuziasmul şi proiectele oaspeţilor şi gazdelor au început  să se domolească. S-au rărit şi sloganurile României Mari din discursul public, s-a ogoit şi frăţia comunităţilor din graniţele Basarabiei, Herţei şi Bucovinei de Nord.  Tinerii bucovineni erau ameninţaţi după fiecare vacanţă că nu vor mai primi viza de întoarcere la şcolile din România. Vameşii le reduceau bagajele la strictul necesar iar schimburile valutare la sume derizorii. Chinuiţi cu supraîncărcatele programe şcolare, subtilităţile limbii româneşti şi duritatea examenelor din urmă cu două decenii, nu puţini au făcut calea întoarsă spre şcolile de-acasă.  

Ne-am trimis copiii să nu se piardă graiul, nu să facă politică!

Aceasta a fost precizarea  contabilei Maria Palamari din satul Cerlena, raionul Nouă Suliţe, ţinutul Cernăuţi (RSS Ucraineană), venită la Arad în noiembrie 1990 să-şi viziteze fiica, elevă în anul întâi la liceul arădean cu profil pedagogic..

« În judeţul Cernăuţi se vorbesc oficial limbile rusă şi ucraineană, mi-a relatat ea. Satul nostru şi multe sate din jur sunt sate româneşti dar copiii noştri nu ştiu nimic despre istoria României. Nici limba românească n-o mai ştiu. Dacă vorbeşti româneşte într-un magazin, îţi spun pe ruseşte « govorite po celovecevschi » (vorbeşte omeneşte) ca şi cum limba noastră n-ar fi limbă de oameni… Ucrainienii fac acum demonstraţii să iasă ruşii şi românii din ţară. La sărbătoarea « Limba noastră » de la Cernăuţi ne-au strigat « ieşiţi afară, locul vostru nu-i aici ! ». Dar, noi, românii am fost acolo înaintea ucrainienilor. Bunicii noştri au fost primii « culaci » deportaţi în Siberia.

Cum a ajuns fetiţa mea la Arad ? Simion Gogiu, redactorul şef al ziarului românesc “Zorile Bucovinei” a înfiinţat, la Cernăuţi, Societatea Mihai Eminescu care a deschis în acest an câteva şcoli primare româneşti. Dar n-avem cărţi, n-avem învăţători. Prin Societatea Mihai Eminescu, 87 copii din Bucovina studiază în România începând din acest an. I-am trecut greu frontiera, a trebuit să ocolim prin Basarabia. Cu greu, foarte cu greu am revenit ca să-i vedem. Trei zile am zăbovit la frontieră. Nu ne-au lăsat să le luăm nici haine multe, nici mâncare iar banii ce ni i-au schimbat sunt prea puţini şi pentru tren.

Copiii noştri n-au venit să facă politică. Noi i-am trimis să-nveţe, să nu se piardă graiul.”

Vin ai noştri, vin românii…

Însoţind-o în iarna anului 1991 pe liceeana bucovineană Ludmila Palamari în satul de baştină, l-am cunoscut şi pe Simion Gogiu, poetul şi publicistul care-a animat mişcarea naţională românească din Ucraina. Mi-a povestit, printre altele, cum bucovinenii i-au aşteptat în zadar nu pe americani, ci pe români să-i elibereze de Stalin: “Conform istoriei familiei mele, am fost considerat duşman al puterii sovietice. Bunicul meu a venit într-o duminică de la biserică, s-a aşezat la masă dar nu a apucat să mănânce că l-au luat. “Vina” lui nu o putem şti că nu s-a mai întors. Printr-o minune, socrul meu a rămas singurul din părţile Herţei care a revenit pe meleagurile natale de la Canalul Belomor. “Vina” pentru care a fost dus acolo, nici acuma nu se ştie. Eu am copilărit în satul Molniţa şi cum ai mei stăteau la marginea satului, neavând copii cu care să mă joc prin vecini, îmi petreceam vremea ascultând ce povesteau oamenii. Se adunau sărbătorile, duminicile şi cu ce începeau vorba bătrânii? « Ai auzit Ioane, Petre sau Vasile ? Anul ăsta vin ai ai noştri ! Vin românii… »