Acum 20 de ani: De la ruşi, „pornostroika”

De peste Prut, după poduri de flori, a început revărsarea diverşilor magi şi bioenergoterapeuţi. Erau cu toţii, chipurile, învăţăceii extraordinarei Djuna ce-i doftorise şi pe tartorii Kremlinului brejnevist.  De la ruşi veneau multe. Unele, fără să le bănuim atunci sursa.

„Pornostroika” declanşată de perestroika sovietică a ajuns şi la noi  în 1990. Aşa cum o descrie jurnalistul francez de origine rusă Maurice T. Maschino în cartea „Allez-y doucement les camarades” (1991), tradusă în limba română cu titlul „Pornostroika. Dragostea la sovietici” (Nemira, 1996). În zece călătorii de documentare pe ruta Paris-Moscova-Leningrad între anii 1989-1990, jurnalistul a intervievat circa o sută de ruşi de stări şi pregătiri diverse şi a lecturat sistematic în presa-glasnost rubricile cu „dezvăluiri” din viaţa intimă a rusului de rând şi vip-urilor sovietice. Le-a înfăţişat astfel vesticilor un halucinant tablou al  perestroikăi moravurilor sovietice.

De prin 1986, scrie Maschino, prostituate de variate vârste, capacităţi şi tarife aveau loc fix în perimetrul gărilor, pieţelor şi hotelurilor moscovite. Lozinci cu „jos pudoarea” şi oferte de sex-service ori „confesaţi-vă la noi” colorau betoanele cenuşii. Zodiace, reviste porno, cărţulii despre amantele lui Stalin şi profeţiile lui Nostradamus se desfăceau en gros şi la bucată prin pieţe agroalimentare. Şi prosperau bordelurile de apartament cu parole culese din legendele partidului bolşevic. Încadrată după legislaţia gorbaciovistă în categoria cooperative,  la Moscova a apărut şi prima agenţie matrimonială. „Dialoguri”, a botezat-o patroana, respectabilă văduvă de general al Armatei Roşii. Un an a stagnat din producţie antrepriza din pricina unor „încuiaţi” consilieri municipali ce-o acuzau c-ar fi casă de toleranţă. În orice rău însă şi-un bine: după scandal,  în numai trei zile a dobândit 25 000 clienţi, majoritatea licenţiaţi. Şi-a diversificat ofertele după cerinţe. După taxa de înscriere la căutarea unui „suflet pereche”, în aşteptare clienţii puteau apela la sexolog, stilist, astrolog, chiromant, numerolog, clarvazător  şi alţi experţi de negăsit în nomenklatorul profesiilor din marea ţară a URSS.

Ce-a schimbat perestroika în viaţa de cuplu a sovieticilor? – a dorit să afle jurnalistul în întâlnirile cu psihologi şi sociologi moscoviţi şi leningrădeni. Însăşi reprezentarea dragostei şi a statusurilor sociale de soţ  şi soţie, au răspuns aceştia. După morala de partid, apogeul adevăratei iubiri era legalizarea căsătoriei de către ofiţerul stării civile. Explicit expuse în şedinţele de consomol, sindicat şi partid, condiţiile împlinirii conjugale transfigurau în lecţii practice de fericire oferite de cinematografia, literatura şi artele sovietice. O bună soţie urma să fie: mamă înţelegătoare şi iubitoare; noră respectuoasă (problema locuinţelor era mai prost rezolvată în URSS decât în România!); gospodină – cu casa curată, masa pusă, hainele spălate şi călcate (de neglijenţa vestimentară a unui bărbat se făcea vinovată nevasta); modestă în faţa bărbatului (să nu-i treacă pe dinainte în public – contrazicându-l sau jignindu-l); frumoasă şi îngrijită (motiv acceptat de „opinia publică” într-o relaţie extraconjugală a bărbatului era soţia grasă sau şleampăt îmbrăcată); în pas cu bărbatul pe frontul muncii şi preocuparea de a-şi îmbogăţi cultura generală prin lectură, spectacole şi emisiuni educative. Bărbaţii aveau  mai puţine îndatoriri faţă de soţii: să se intereseze de ele şi de copii; să le ofere flori şi cadouri de 8 Martie şi la aniversare; să fie amanţi acceptabili (motivul „nepotrivire de caracter” fiind valabil în divorţuri); să nu-şi uite părinţii şi să nu le permită nevestelor să-i umilească; să fie „atenţi” cu soacrele; să facă treburile grele din casă (precum cărat sifoane, butelii de aragaz sau schimbat siguranţele arse).

Dacă în discuţiile şi condiţiile formale ale întemeierii familiei socialiste nu intrau banii, „comercializarea căsătoriei”  a fost altă schimbare  perestroikistă. Dezirabilii El şi Ea din anchetele sociologice aveau salariu bun, autoturism, apartament în centru de oraş şi… perspective de viitor. În 1990, din fagurii apartamentelor de bloc româneşti, bulgăreşti sau ruseşti încolţise mirajul căsătoriilor în străinătate. Ori măcar al temerarelor aventuri cu alternativa  banii sau valea.

Amazoanele realismului socialist

Chiar şi în zilele noastre, urmaşele mireselor sovietice se fotografiază la propria nuntă în faţa monumentelor eroilor. Rămăşiţă a tradiţiei când iubirea se exprima prin cântece cu refren ca acesta: „Inima mea tânjeşte după un cântec blând/ Şi după o mare dragoste plină de bunătate…/ Ne ţinem în braţe şi privim în depărtare/ Steaua Kremlinului…”

„La noi, dragostea nu avea nimic erotic; era abstractă, politizată sau idealizată, se confunda cu dragostea de patrie”, i-a mărturisit o fostă activistă lui Maschino. Pentru mai buna lămurire, i-a citat un fragment din romanul lui Antonov, „O inimă mare”, carte de căpătâi în raftul consomolistului.  Într-un dialog de îndrăgostiţi, personajul principal masculin reproşează iubitei că nu răspunde dragostei sale cu aceeaşi măsură. De ce? „Îmi iubesc ţara, răspunse ea. Dar există cineva pe care-l iubesc încă şi mai mult adăugă Olga, desprinzându-se din îmbrăţişarea prietenului ei.  Partidul.”

Modele ale acestui feminism au fost transferate şi în literatura română cu acelaşi scop: educarea în spiritul comunist al tinerei generaţii. O replică românească a Olgăi lui Antonov este Maria Seliminova din cartea lui Petru Dumitriu „Drum fără pulbere” (1952). Într-o secvenţă a romanului,  utemista Maria se prezentase din proprie iniţiativă cu o misiune de delaţiune la Maftei, fost maistru oţelar, promovat activist de partid pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Atunci şi acolo, vraja iubirii s-a produs astfel: “O cuprinse în braţe. Îi simţea răsuflarea vie, caldă, grăbită, grăbită…O strânse tare la piept şi o sărută pe gură. Maria închise ochii. Apoi braţele lui Maftei căzură. Se uitară amândoi unul la altul, faţă în faţă, fără să-şi spună nici un cuvânt. Maria se făcuse roşie de tot în obraji. Deodată se schimbă la faţă şi râse cântător şi duşmănos:

– Un lucru te-aş mai întreba: ce-a păzit partidul de-au ajuns chiaburii şi tâlharii să-şi facă de cap pe şantier? Ce-ai păzit dumneata?”

De aici la realităţile „pornostroikăi” s-a trecut ca peste zidul Berlinului: repede şi, s-a zis,  prin iniţiativă privată.  

Bancuri sexuale de epocă

Dintr-o bine vândută „Antologie a bancurilor sexuale”, Maschino citează două anecdote în spiritul perestroikăi:

Un bărbat intră într-un bordel. „Doamnă, aş dori să profit şi eu de serviciile dv. Dar… sunt puţin mai special…” „În cazul acesta v-o propun pe Lulu, zice matroana. Nimic nu o poate uimi.”

Clientul o urmează pe Lulu în camera ei. Câteva clipe mai târziu, fata se rostogoleşte înspăimântată pe trepte, ţipând: „Nu, domnule, asta chiar nu!” „Ce voia?”, o întreabă patroana. „Să i-o fac pe credit şi în ruble pe deasupra.”

O femeie se întoarce dintr-o călătorie în străinătate. „Ştii, îi spune ea soţului, am fost să vedem şi un program de strip-tease…” „E aşa de grozav, cum se spune?”. „Stai să-ţi arăt.” Femeia închide televizorul şi începe să se dezbrace foarte lent. „Într-adevăr, oribil spectacol!” spune soţul.