Acum 20 de ani: Adio, tabără dragă!

14 septembrie  a fost şi în vara lui 1990 ziua de închidere a taberelor pentru elevi din România. Începând cu 15 iunie, prima zi a vacanţei de vară, zeci de mii de şcolari şi liceeni s-au bucurat de obiceiul sejururilor de câte 12 zile în sutele de tabere ce fuseseră înfiinţate pentru şoimii patriei, pionierii şi uteciştii din România. Scopul lor prim declarat fusese educaţia cultural-educativă. Şi abia după aceea, „recrearea”, odihna, condiţia fizică şi divertismentul. Copie fidelă, într-o anume etapă, a  practicilor sovietice.

Ideea de tabără ca mijloc de educaţie nu este însă apanajul creaţiei pedagogice ruseşti. Lunacearski, primul comisar al învăţământului din URSS, se inspirase copios din sistemul educativ şi didactica britanică, din acestea preluând şi modelul taberei de cercetaşi. Iar în România, tabere pentru tineretul politizat organizaseră partidul  Regelui Carol al II-lea şi legionarii. Prin anii 50 însă, multe din conacele şi casele naţionalizate au fost trecute cu destinaţia tabere în patrimoniul organizaţiilor comuniste de copii şi tineret şi al sindicatelor. Alte aşezăminte s-au construit pe parcursul regimului. În anii 80, nu era judeţ fără cel puţin trei tabere pe cuprinsul lui. Complexele din Năvodari, Buşteni, Voineasa,  Felix, Homorod erau printre cele mai căutate. Factorii naturali, obiectivele istorice şi cele ale „prezentului glorios” din zonă erau punctele expunerilor de motive în fixarea lor.

Şi în primul an de democraţie s-au repartizat în şcoli şi licee bilete la capacitatea maximă a taberelor. Ca-n anul precedent, cele mai multe au fost gratuite, recompensând fruntaşii la învăţătură. Restul, cu preţuri subvenţionate în funcţie de salariile părinţilor. Chiar dacă sindicatele îşi pierduseră din putere şi patrimoniu, iar randamentul întreprinderilor socialiste scădea de la o zi la alta, din împrumuturile guvernului Roman se acopereau şi acestea.

Mii de copii şi adolescenţi  au petrecut astfel, mai vesel ca oricând, în taberele din vara lui 90. Veniseră fără cravatele, insignele şi uniformele obligatorii, până mai an, în compunerea ceremonialului de tabără. Scoase din program erau activităţile de redactare a gazetelor de perete, vizitele în fabrici şi uzine menite îndrăgostirii de muncă, învăţarea de corale şi marşuri cu patria şi partidul, strângerea de plante medicinale ori ajutorul dat cooperatorilor la vreun recoltat de sezon, trompetele şi tobele, întâlnirile cu eroi şi fruntaşi ai clasei muncitoare. Profesorii însoţitori renunţaseră şi la stricteţea regulamentelor. Cu apelativul „ceauşist” deîndată-l trimiteai la colţ pe oricare-ar fi evocat disciplină şi ordine.  

În tabăra de la Telega au petrecut câte două săptămâni din  vara lui 90  circa 2 500  de elevi. S-au despărţit cu nostalgie de spiritul locului cântând „La revedere, tabără dragă” în forma nouă: „Şi domnilor profesori, cei care ne-au condus/ Le mulţumim din suflet, adio şi ne-am dus!”. Gata cu „tovarăşii instructori” dar tabăra a fost şi va fi – cât pământul!-, gândeau beneficiarii de-atunci. Nu s-a plâns nimeni că din program dispăruse tocmai „atracţia” pentru care se înfiinţase tabăra în Telega – vizita la închisoarea-muzeu Doftana din perimetrul comunei. Dacă aveau drag de istorie, cultură şi artă, au socotit de ajuns vizitele la Castelul Iulia Haşdeu şi Muzeul memorial Nicolae Grigorescu din Câmpina. Cine-ar fi vrut să mai audă – darămite să povestească! – cum au suferit comuniştii în închisorile burghezo-moşierimii? De altfel, nici să declari că te ocupi de conservarea unui patrimoniu ca al Muzeului închisorii Doftana nu-ţi făcea bine. În vara lui 90, parte din inventar era deja distrus de localnicii mai dornici de afirmare în ura pentru trecutul comunist şi entuziasmul democraţiei. S-au ars şi s-au rupt fotografii, picturi, machete, documente. Apoi  s-au „luat” vitrinele şi mobilierul.

În câţiva ani, pecinginea degradării şi distrugerii  s-a extins şi la  antreprizele economice din Câmpina, a cuprins şi Tabăra de elevi Telega. Vara lui 2010 a plutit peste rămăşiţele cabanelor goale. Colindă vântul prin ele – nestingherit de uşi şi ferestre, ţevi şi obiecte sanitare, mese şi scaune din zisele club şi cantină -, învolburând,  pe alei, buruienile. Dar, dimineaţa şi seara, printre perdelele brazilor sună clopoţei veseli  Clinc-clinc, piano – când pasc liniştit vacile, cling-cling, în forte, la ciupiturile goangelor.  

Pensionar al unei decedate întreprinderi câmpinene, dl. Paul Cojocaru îşi ţine vitele cu iarba mănoasă din incinta taberei. Vorbim de frumuseţea locului şi potenţialul comunităţii de dezvoltare. Dar „oamenii trăiesc la caiet” cu datorii la bănci, la magazine, la alţii mai rostuiţi, rezumă interlocutorul efectele falimentelor şi distrugerii „obiectivelor socialiste”. Născut în 1949, a trăit de când se ştie în vecinătatea taberei. În memoria comunităţii, înfiinţarea ei  se leagă de povestea unui neamţ bogat. Ca să evite „penalizările” aferente naţionalizării ce se aplicau „duşmanilor de clasă”, neamţul şi-a donat CFR-ului casa şi terenul unde  s-a construit tabăra. Fiecărei întreprinderi câmpinene mai răsărite i-a fost repartizată câte o cabană spre întreţinere şi dotare. S-au ocupat de ele până în 1989. Ca mai peste tot în România, prahovenii au trăit revoluţia în faţa  televizoarelor. Câţiva ani, copiii au continuat să sosească în tabăra din Telega. Ultima întrebuinţare dată de administraţia taberelor  spaţiului şi ce mai rămăsese din dotări s-a făcut prin închirierea lor unor echipe de prospecţiuni geologice. De patru-cinci ani bântuie însă pustiul pe-aici ca printr-un cimitir părăsit.

Moştenitorii lui Ceauşescu 

În 1990, şi localnicii din Telega au crezut că obiceiul raportările fictive de recolte şi producţii record a fost îngropat dimpreună cu Ceauşeştii. Că ei, ca mulţi alţii, s-au înşelat amarnic le-o dovedeşte şi site-ul Agenţiei Naţionale a Taberelor şi Turismului Şcolar  a Autorităţii Naţionale pentru Tineret. Aici, moştenitorii lui Ceauşescu în propaganda măreţelor realizări, contrazic pustiul şi ruina Taberei de elevi Telega anunţând-o în stare de perfectă funcţionare printre celelalte nouă tabere de care, cică, ar dispune judeţul Prahova în prezent.

Să tot crezi dacă nu vezi! După canoanele  realismului socialist când se cerea să descrii nu ceea ce  există,  ci cum ar trebui să fie.  Prezentarea e ca-n raportările vechi: amestec de adevăr şi minciună. Adevăr sunt datele generale: „Comuna Telega se afla la 5 km distanţă de Câmpina, în partea de vest a judeţului Prahova, la o altitudine de 550 m. Relieful zonei se prezintă foarte accidentat, cu numeroase văi şi vâlcele străbătute de ape curgătoare.” Cât despre tabără:  „Capacitate: 200 locuri pe serie; Conditii de cazare: Construcţii tip cabană din lemn, P + 1, cu grup sanitar şi apă curentă; Dotări suplimentare: Cantină proprie cu sală de mese de 150 locuri şi o terasă cu capacitate de 100 locuri pe serie, cabinet medical, club de 100 locuri , aparatură audio – video, teatru de vară în aer liber, teren de sport si materiale sportive.”