Acum 20 de ani: A fost Nicu Ceauşescu desemnat succesor?

În 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucureşti a pronunţat sentinţa de condamnare a lui Nicu Ceauşescu: 20 de ani închisoare pentru genocid şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor. Procesul începuse în mai, la Sibiu, unde mezinul Ceauşeştilor fusese din 1987 prim-secretar. Legendele vremii îl creditau ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu la cârma României. Iar tratamentul aplicat de noua putere a ţintit moartea sa.  

I s-a întors, ca prin vrajă, viaţa pe dos în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Plecase din Sibiu cu maşina prietenei sale, soprana Daniela Vlădescu, să se pună la dispoziţia noii puteri. Plănuia o viaţă obişnuită, imaginându-se profesor sau cercetător.  Capturat de revoluţionarii din marginea Bucureştiului, un „om de bine” l-a înjunghiat. În faţa camerelor de luat vederi din celebrul Studio 4 a fost învinuit de terorism. Încolţit de revoluţionari, luase chiar copii ostateci ca să-şi apere viaţa, a minţit TVR Liberă.  După prezentarea numărului cu fiul dictatorului-şef la terorişti, l-au aruncat în paza unui militar. Cu mâinile legate, zăcuse într-o baltă de sânge, fără îngrijiri medicale, până-ntra-a doua zi.

Neştiind că pedeapsa cu moartea a fost abolită, câteva  săptămâni s-a temut că-l aşteaptă soarta părinţilor săi. Ca şi în prima apariţie la TVR Liberă, a primit sentinţa din septembrie 1990, făcând figură de „iepure speriat”, după cum observa jurnalista britanică Elizabeth Spencer. Reprezentantă a Amnesty Internaţional, ziarista iniţiase ulterior o campanie de semnături în favoarea eliberării lui Nicu Ceauşescu, reuşind să adune 36 000 în anul 1991.  Dar Nicu intrase pe un „drum închis”, a scris Spencer, „întregul său aspect fizic se schimbase în mod dramatic, iar corpul său se transformase din cel al unui tânăr mândru într-unul de iepure speriat – ochii săi priveau cu teamă, iar capul şi-l purta într-o poziţie întrebătoare”.

Fusese însă Nicu Ceauşescu pregătit ca să-i succeadă tatălui său la putere? În 1989, mezinul cuplului dictatorial avea 38 de ani. Dar frondele şi excesele sale n-au avut substrat politic. Ţâşneau dintr-o imperioasă trebuinţă de intimitate, Nicu răzvrătindu-se împotriva personalului obligat la supravegherea şi paza sa. Lipsa de intimitate însă, au demonstrat etologii, poate deveni suferinţă mortală chiar pentru unele animale. În tinereţe, aflat la volan ucisese o fată pe trecerea de pietoni, culpa fiind trecută în seama şoferului său. Mai docil şi, probabil, mai puţin înzestrat decât fraţii săi, Nicu nu căutase satisfacţia vreunei activităţi lucrative, ci protecţia găştii din Primăverii. Plăcerea de-a fi primit totul fără efort, a rodit slăbiciune şi imaturitate. N-a îndrăznit să-şi înfrunte mama însurându-se cu Donca Mizil, n-a avut nici voinţă să refuze căsătoria cu Poliana Cristescu. Fără rigorile programului şi „răspunderile” celorlalţi activişti UTC şi de partid, s-a complăcut în rolul reprezentării funcţiilor sale.  Pretutindeni şi-a conservat maniera de-a fi  lider al găştii. Alcool, table, femei şi localuri – au fost din adolescenţă liantul tovărăşiilor sale. Excesele descrise de Pacepa însă, sunt fără corespondent în realitate. La Sibiu i-a ajutat pe toţi aceia care reuşeau să pătrundă la el, gesturile sale neavând coerenţa unui altfel de program decât cel oficial.  

Nicu îşi văzuse ultima dată părinţii pe la mijlocul lunii decembrie. Sosise la Bucureşti în după-amiaza de 13, şi lucru neobişnuit,  zăbovise, de două ori, în biroul mamei sale. După cum arată agenda ţinută de şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu, alte dăţi, când venea la şedinţele din Capitală, fiul trecea destul de repede prin biroul ei. Chiar în timpul şedinţei Marii Adunări Naţionale, din 14 decembrie, prim-secretarul de Sibiu s-a prezentat iarăşi, de două ori, la Cabinetul 2. La teleconferinţa din 17 decembrie s-a purtat însă ca şi ceilalţi lideri ai judeţenelor de partid. A transmis în teritoriu, fără discuţii, ordinele „comandantului suprem”.  Când Elena Ceauşescu  l-a sunat, la 7 dimineaţa în 22 decembrie -deşi, din ziua precedentă, erau morţi în Sibiu (4) şi la Cisnădie (2), iar sediile judeţene ale miliţiei şi securităţii fuseseră atacate -, Nicu a liniştit-o, minţind că nu are „probleme deosebite”.

În loc să-i contacteze pe capii armatei şi securităţii, ori măcar pe aceia ai demonstranţilor, în 21 decembrie Nicu Ceauşescu i-a telefonat Danielei Vlădescu la Bucureşti invitând-o la Sibiu. Ca fiu al Ceauşeştilor şi prezumtiv succesor ar fi putut orice atunci!  Dar şi în toiul crizei s-a vădit dezinteresat şi inabilitat politic. Nici reacţiile părinţilor, din perioada 17-22 decembrie 1989, nu îndreptăţesc speculaţiile că ei ar fi pus bază în el.       

Deloc întâmplător însă, Sibiul a cunoscut „revoluţia sângeroasă” ce-a singularizat România între ţările Estului. În 21-22 decembrie, 22 de oameni au murit împuşcaţi, răniţi fiind 57. Când „toţi erau cu noi”, în 23-25 decembrie, bilanţul e şi mai tragic:  65 decedaţi şi 139 răniţi.  În primele luni din 1990, în procesul de la Sibiu, şapte cadre din Ministerul de Interne au fost condamnate; dintre colegii lor pieriseră 25 în „evenimente”. Armata a pierdut acolo doi oameni şi sute de mii de cartuşe; nici un militar nu a fost condamnat. Cine a ucis şi din ordinul cui sunt încă întrebări deschise.

În procesul fostului prim-secretar de Sibiu nu s-a putut dovedi „genocidul”,  nici culpa sa directă în moartea vreunui sibian.   În iunie 1991, lui Nicu Ceauşescu i s-a înjumătăţit pedeapsa.  Către sfârşitul lui 1992, dintre acuzaţiile sale a dispărut genocidul. În final a rămas vinovat pentru „port ilegal de armă” dar boala şi slăbiciunea i s-au agravat. Eliberat condiţionat pe motive medicale a decedat  în 1996 într-un spital din Austria.

Elena Ceauşescu despre transmiterea puterii

Dar existase „planul cu Nicu” în mintea părinţilor săi? Puţin probabil. Şi nu ca viitor apropiat. S-a spus că-l pregătea Ceauşescu de succesiune călindu-l cu experienţa funcţiei de lider al tineretului şi „terenul” de prim-secretar de judeţ. Dar Ion Iliescu bătătorise acelaşi traseu fără să fi mizat vreodată pe el Ceauşeştii pentru succesiune. Singura sursă directă ce-a oferit informaţii despre opiniile Ceauşeştilor pe această temă e gen. (r) Constantin Olteanu, în 1989 secretar al CC cu propagandă, apoi cu relaţiile internaţionale. Iscodindu-i pe cei din jur, după obicei, Elena Ceauşescu l-a „încercat” şi pe el în vara lui 89. „Am auzit că se vorbeşte de schimbările acestea… cine să fie în locul Tovarăşului…, ar fi zis ea. Spun că să fie Nicu în locul Tovarăşului. Dar noi nu suntem monarhie ca să moştenească fiul conducerea. Şi nu suntem nici în Coreea de Nord. De-o fi cu Tovarăşul, se va stabili atunci cine să fie în această funcţie. Dar nu se pune problema ca Nicu să fie la putere.” Între înalţii demnitari, după declaraţiile lui Ion Stănescu, ministru al Turismului în 1989, circula într-adevăr teoria că Nicu Ceauşescu ar fi şeful de viitor.        

De-ai casei

Clio, muza istoriei, cea mai ursuză dintre patroanele harurilor, a găsit prilej de umor în tranziţia post-ceauşistă.

Nicu Ceauşescu s-a bucurat auzind că  Ion Iliescu e noul conducător. Îl cunoştea din copilărie când venea la „destinderea colectivă” organizată duminicile în vila  părinţilor. Dacă demnitarii ceilalţi vor fi fost mai reţinuţi, Ion Iliescu era legat prin amintiri de familie de atotputernicul cuplu. Un frate de-al tatălui său, îl ajutase pe tânărul Niculae Ceauşescu să cumpere cărţile poştale care-o făcuseră „regina muncii” pe Lenuţa Petrescu. În anii războiului, tânăra Lenuţa îl dusese de mână pe copilul Ion Iliescu să-şi vadă mama adoptivă într-o casă conspirativă. Nici pe noul prim-ministru, Nicu Ceauşescu  nu şi l-a închipuit potrivnic. Curtând-o pe liceeana Zoia Ceauşescu, Petre Roman a vizitat o vreme zilnic vila Ceauşeştilor.

Cât despre revoluţii şi revoluţionari, şi tatăl noului preşedinte şi cel al primului ministru păşiseră în filialele Cominternului înaintea tatălui lui Nicu Ceauşescu.

Mărturia Danielei Vlădescu

Intervievată de Jurnalul Naţional în 2007, Daniela Vlădescu a povestit astfel cum a trecut Nicu Ceauşescu de la viaţa de prinţ la ipostaza de terorist:  „M-a sunat in ajun de Revoluţie, la 21 decembrie, şi mi-a spus să vin la Sibiu, că au plecat toţi, l-au lăsat singur. M-am urcat in maşină şi m-am dus, in pofida cererilor părinţilor mei, care plângeau rugându-mă să rămăn acasă. Căci se trăgea peste tot. Dar eu m-am dus la nişte prieteni, i-am rugat să imi dea nişte benzină din maşinile lor şi am plecat. Cănd am ajuns acolo, am aflat că l-au sfătuit unii să se urce intr-un avion să-l ducă la Viena sau nu mai ştiu pe unde, cu mine cu tot. Mi-am dat seama că nu avea de ce să fugă, nu făcuse nimic rău, dacă fugi, te consideri vinovat. Am venit impreună la Bucureşti. Unde în altă parte putea să se ducă? De altfel, Nicu a avut o perioadă in care nu a realizat grozăvia momentului. Aflănd că ai lui au fugit, imi zice – parcă-l aud: “Ia uite, şi ăştia acum şi-au găsit să fugă! Dar mă duc la Bucureşti, vorbesc la Comitetul Central, vedem ce-i de făcut…. El nu şi-a dat seama ce se întâmplă, n-a fost ce-a crezut. (Credea) că oamenii vor să-i dea jos pe ai lui şi atât.”