Acum 20 de ani: Legitimaţii la „Arca lui Noe”

În ianuarie 1990 a apărut iniţiativa constituirii unui sindicat al ziariştilor liberi, a unui statut şi a unei legi a presei. Solidaritatea gazetarilor a ţinut până la începutul lui mai. La prima conferinţă a delegaţilor sindicali a izbucnit scandalul alegerii conducerii.  De Legea presei scrise s-a ales praful.

La concurenţă cu scriitorii

La începutul lui 90, într-un birou mai măricel din Casa Scînteii, s-au adunat delegaţii gazetarilor din toată ţara. Câte unul de la fiecare ziar judeţean, doi, cel mult trei din instituţiile de presă centrală. În faţa lor Petre Mihai Băcanu a prezentat  crochiul unui proiect  sindical. Îl cunoşteau toţi cei de faţă deoarece apăruse la televizor în tumultul lui decembrie. Ziaristul Petre Mihai Băcanu, îl prezentase crainicul, eliberat de revoluţionari din închisoarea la care îl condamnase Ceauşescu pentru că editase clandestin  un ziar. Aureolat de prestigiul de-a fi fost singurul intelectual român cu dizidenţa probată de închisoare în momentul căderii regimului, de aproape Băcanu li s-a părut însă delegaţilor sindicali prea fără rost eclipsat  de Roşca-Stănescu.

Dacă procesul verbal al întâlnirii s-ar fi păstrat, ar fi o indubitabilă comicărie!  Ca toţi slujbaşii, cereau şi jurnaliştii  creşteri şi sporuri salariale. Case de creaţie – la munte şi mare, un restaurant-club „Mărul de aur”, gratuitatea  deplasărilor cu toate mijloacele  publice de transport şi paşapoarte de serviciu. Iar statul să le repartizeze o cameră suplimentară la locuinţele de familie ca… laborator de creaţie. Căci jurnalismul e-o artă ce impune talent.

Iniţiativa României Libere 

Iniţiativa apăruse însă şi mai devreme după cum mi-a povestit de curând deputatul Sergiu Andon, ales preşedinte al SZR în mai 1990 la congresul de la Poiana Braşov: „După împuşcarea lui Ceauşescu, cred că pe 26-27, m-a sunat Petre Mihai Băcanu : „Bătrâne, cum îmi zice el, vino pe hol la  voi la etajul 1 că am să-ţi spun ceva.” Şi a venit pe holul de la Scînteia şi mi-a zis: „Uite, cu Roşca-Stănescu, şi cu Gigi Brătescu –  şi cu încă două nume mai erau, sau aveau să fie, pentru că până la urmă am fost şase – vrem să creem Societatea Ziariştilor din România, şi vrem ca tu să reprezinţi Scînteia”. Şi, mă rog, a spus el o expresie laudativă că, „vezi Doamne, tu eşti singurul curat” sau aşa ceva. Şi ne-am strâns cei şase să-i pregătim statutul şi să ne pregătim pentru Congresul de la Braşov.”

Primul scandal public din  breaslă         

La Poiana Braşov s-au adunat câteva sute de gazetari. Dacă ordinea de zi a dispărut din memoria lor, scandalul alegerii conducerii SZR a rămas ca primul mare scandal din breaslă. După votul secret, energicul Sorin Roşca-Stănescu s-a responsabilizat cu numărătoarea voturilor. Peste câteva ceasuri de aşteptare, printre delegaţi au început să circule zvonuri: unii ziceau că urna a fost furată (a fost şi versiunea „oficială”), alţii că neieşind rezultatul scontat, buletinelor li s-a dat foc.

Iar delegaţii au votat a doua oară. Fără drept de apel au fost aleşi: preşedinte – Sergiu Andon, vicepreşedinţi – Cristian Ţopescu şi Grigore Marian, secretar Emil Stanciu. 

Imediat după cristalizarea rezultatelor s-a anunţat fondarea altui sindicat  – Asociaţia Ziariştilor din România (AZR) cu Petre Mihai Băcanu, Sorin Roşca Stănescu, Vartan Arachelian în conducere. Apoi, după o vreme, breasla s-a scindat iarăşi – alt grup „disident” a coagulat în Uniunea  Ziariştilor din România (UZR) iar jurnaliştii de limbă maghiară şi-au făcut asociaţia lor.

Gazetari cu miile    

Timp de doi ani, cât a fost Sergiu Andon preşedinte,  membrii SZR au ajuns la circa patru mii. „În beţia aceea de după revoluţie – rememorează acum -,  după ce avuseserăm două ziare centrale mari şi late care scriau acelaşi lucru şi cu faimoasele două ore de program de televiziune, a fost ca un blestem normal şi dorit să scrie toată lumea ce vrea şi cine  vrea.  Şi să citim toată lumea ce vrea şi ce nu vrea. Puterea SZR rezida şi din faptul că bumul economic de presă era deosebit. Care cumpăra un sul de hârtie de ziar şi făcea repede o publicaţie, tipărea orice pe ea, îi adăuga valoare şi o revindea ca ziar. Pe setea de lectură a oamenilor, care-şi cumpărau câte 5 – 8 ziare o dată, tipăreau şi difuzau orice, făceau avere. Şi veneau la Societatea Ziariştilor – „Am scos un ziar, vrem legitimaţie de ziarişti.” Luaţi-o fraţilor şi semnaţi de membri! N-aveai cum să controlezi. Cine voia să plece în străinătate şi să-şi ia legitimaţie de ziarist, venea cu o fiţuică la noi. „Uite, eu la Alba scot  – chiar îmi amintesc caz concret –  Arca lui Noe”. „Cine-i Arca lui Noe? Câţi ziarişti ai?” „Şapte ziarişti.” Îi trecea pe toţi. Câţi securişti or fi fost printre ei – că au fost, neîndoielnic -, câţi pungaşi, câţi şmecheri, Dumnezeu mai ştie. Dar a ţinut de specificul dezordonat, pe de o parte, din punct de vedere al principiilor, al fenomenului şi, pe de altă parte, manipulat de cei care aveau un minimum de clarviziune asupra evenimentelor. A ieşit ce-a ieşit şi nu cred că putea fi altel. Un sindicat puternic al ziariştilor n-ar fi făcut altceva. Pentru că terenul era foarte mlăştinos, şi a rămas foarte mlăştinos.”

Duşmanul legii presei

În 1990 se dorea şi se lucra la o lege a presei. De ce n-o avem? – l-am întrebat pe actualul deputat Sergiu Andon, jurnalist cu formaţie de jurist. „Mă fac răspunzător direct de absenţa legii presei. Eu am fost duşmanul legii presei.  Pot să vă spun că am lucrat ca ziarist jurist şi la legea presei care apăruse la începutul anilor 70.  Cu anecdotica de rigoare. Legea presei care a rămas în vigoare mult după revoluţie şi pe care o lucraseră patru oameni atunci. Dar legea presei n-a fost făcută ca să se pună căluş presei. Presa avea suficient căluş – era tot regimul. Ci tocmai ca să se creeze o aparenţă de democraţie. Ceauşescu a rezolvat multe lucruri aşa. Dădea legi care nu reglementau nimic în sens juridic, un fel de legi propagandistice, cum a fost şi legea cuvântului de adresare „tovarăş”, şi legea imnului naţional… Erau legi pentru impresie. A vrut să desfiinţeze cenzura de stat şi a desfiinţat-o, lăsând-o la discreţia redacţiilor. Pentru că întreg sistemul era atât de bine controlat încât nu mai aveam nevoie de instituţia cenzurii… iar el s-a putut împăuna cu lipsa cenzurii. Aşa s-a emis şi o lege a presei. Onorabilă din moment ce a trecut şi după revoluţie. La ea lucrasem cu Mircea Moarcăş de la România liberă, cu cineva de la televiziune, cred că Marin Traian, şi cu Ştefan Voicu, care era redactorul şef al Erei socialiste, fostă Lupta de clasă, ziarist venit din comunism, din ilegalitate. Şi lucram sub conducerea lui Cornel Burtică, care era secretarul CC-ului. Şi tot aşa ca o chestie anecdotică – apropo de stilul meu -, că râdea redactorul şef când m-am întors în redacţie. Cică: „M-a sunat tovarăşul Burtică să mă-ntrebe pe cine ai în spate”. N-aveam pe nimeni în spate. „Dar de ce?” „Cine-i băiatul ăla al tău de-l ia pe moş Voicu aşa tare?” Adică Burtică n-avea curajul să-l ia pe Voicu, dar eu combăteam în timp ce-am lucrat la legea presei şi i se păruse un act de mare curaj.

Dar nu aceasta e anecdota. Voiam să vă spun, că am mers cu legea la Marea Adunare Naţională. Am însoţit-o până în ziua adoptării. Şi între noi cei din culise atunci, care aşteptam sesiunea şi votarea ei, la dispoziţie dacă se mai cere vreo îmbunătăţire de redactat, mi-aduc aminte că a venit cineva cu gluma: „Ştiţi care-i poanta? De câte ori s-a încercat să se dea o lege a presei sau să se modifice legea presei -se referea la perioada interbelică -, de-atâtea ori a căzut guvernul.” Şi râdeam, cum ar fi să cadă Maurer. Ei bine, în sesiunea aceea a căzut guvernul Maurer. S-a confirmat tradiţia românească: de câte ori se umblă la legea presei, cade guvernul. Revenind la post-revoluţie. S-a născut ideea legii presii prin 90, după apariţia Societăţii Ziariştilor, şi sunt convins că dacă ar fi apărut o lege a presei, presa ar fi fost de pe atunci aservită puterii. Poate că era mai ordonată, poate că răspunderea pentru adevăr şi pentru demnitatea celui despre care scrii era alta. Profesionismul poate s-ar fi păstrat. Dar sub aspectul libertăţii, sub aspectul şansei de a deveni putere reală în stat – cât a fost şi câtă mai e -, s-ar fi pierdut. Şi linia de orientare – şi-a SZR-ului, şi-a AZR-ului -, a fost să nu fie legea presei.  Îmi aduc aminte că am fost, după multe gesturi de opunere, invitat la o întâlnire cu membrii comisiei de cultură şi mass-media a Senatului.  Şi m-au invitat numai pe mine să le explic de ce ne opunem la legea presei. Opunerea noastră era constantă şi publică. Voiau să mă lămurească, cred, că totuşi e bună o lege a presei, că o facem democratică… Mi-aduc aminte că a fost o discuţie de vreo două ore de argumente, contraargumente, care risca să fie un dialog al surzilor.  Erau acolo şi Radu Câmpeanu şi o vedetă a PUNR-ului, Radu Ciontea. Ştiu că am spus la un moment dat: „Ştiţi cu cât se vinde o copie xerox de pe revista  România Mare în Munţii Apuseni?” Ăla a zis că nu ştie şi i-am zis eu „Cu 25 de lei”. Era o sumă. Adică România Mare cu 600 000 de exemplare nu făcea faţă şi se vindeau şi xeroxurile. Zic „dacă apare legea presei, prima publicaţie care dispare e România Mare”. M-am folosit de sensibilitatea asta a lui Ciontea de vetrist şi am simţit că din momentul acela discuţia despre legea presei a luat altă turnură.  Şi cu timpul s-a stins. În orice caz m-am opus ferm.

Miza conducerii SZR-ului

„5 mai a fost ziua istorică, povesteşte Sergiu Andon întâmplări la care-am fost martoră ca delegat al jurnaliştilor arădeni.  Ultima zi. La Poiana Braşov. Până atunci poziţiile noastre s-au mai distanţat puţin. Nu din cauza mea, în sensul că eu trăiam încă iluzia că gata, am intrat într-o societate a frăţiei. Mărturisesc că nu vedeam caracterul anticomunist al evenimentelor, vedeam mai curând o evoluţie, aşa… nu ştiu dacă gorbaciovist sau nu, dar în orice caz o evoluţie care să ţină seama de faptul că eram un popor cu 3.300.000 de membri de partid.  Care nu erau nici pe departe de stigmatizat. Avusese loc, cel puţin în lumea tehnocrată, o suficientă selecţie a cadrelor încât cam peste tot erau oameni meritorii. Eu aveam acea viziune, recunosc, naivă.”

Din ziarul clandestin pe care încercase să-l tipărească împreună cu Mihai Creangă, Petre Uncu, Ştefan Niculescu Maier şi Alexandru Chivoiu, reiese că aceeaşi fusese şi poziţia lui Petre Mihai Băcanu. „El, poate ajutat – totuşi era disident, era în legături cu cercuri occidentale -, era mai pragmatic decât mine, observă Sergiu Andon. Cred că Băcanu a început să înţeleagă că România va polariza între o lume mai mult sau mai puţin postcomunistă şi o lume mai rapid capitalizată. Şi în acest context probabil că au fost preocupaţi să controleze inclusiv Societatea ziariştilor. Aveam un prestigiu foarte mare, nu se compară cu ce avea să urmeze… era o forţă şi sigur că lupta pentru preşedinţie era o miză. Pentru mine n-a fost o miză politică, a fost o miză de ambiţie, de orgoliu profesional.”