Acum 20 de ani: Good bye Lenin!

La 3 martie 1990 făceau înconjurul lumii imagini înfăţişînd doborârea statuii lui Lenin din Bucureşti. Soclul rămas gol al  monumentului continuă să domine însă  acelaşi spaţiu public.

Nu trageţi de mine, tovarăşi! Aşa glumeau bucureştenii că l-ar fi auzit pe Lenin plângându-se când pârâia din încheieturile lui de bronz sub opintelile macaralei. Ca un stahanovist  a trudit macaragiul Gheorghe Gavrilescu să doboare colosul făcut să ţină cât lumea.

Bun de clopot!

Abia după moartea lui Ceauşescu s-a descătuşat „spiritul revoluţionar” pe care îl predica  in toate discursurile. Doar că în sens invers. A distruge „trecutul”  era pe-atunci echivalentul afirmării democrate. De la  lozincile  arderii „maculaturii ceauşiste” lansate de  ziarele vremii, la dezbaterile intelectualilor despre cum poate fi rasă Casa Republicii de pe suprafaţa pământului, iniţiativele erau inepuizibile. Veneau te miri (acum!) când şi din partea cui.

La finele lui decembrie 1989, dispăruseră deja din toate oraşele României străzile, bulevardele şi pieţele Lenin. Fuseseră rebotezate cel mai adesea general Vasile Milea după numele primului „erou” post-Ceauşescu. În ultima duminică din februarie 1990, un grup de bucureşteni („câteva zeci de persoane”, scria chiar România Liberă)  contestaseră monumentul lui Lenin din Piaţa Presei Libere, fostă Piaţa Casei Scînteii. Printre lozincile strigate şi scrise de bucureştenii „daţi”  în seara aceea la televizor se afla şi recomandarea „Bun de clopot!”.

Popa şi macaragiul

Aşa se explică, probabil, şi iniţiativa preotului Sorin Grecu.  Îmbrăcat în sfintele odăjdii venise tocmai din Roşiorii de Vede, unde-i era parohia, să-l afurisească pe Lenin agitând şi o pancartă. Împrejurul parohului ce-l blestema pe tartorul iadului comunist s-au strâns curioşii. Animat de ştirea transmisă la televizor  în seara de 2 martie 1990, a doua zi dimineaţa macaragiul Gheorghe Gavrilescu şi-a luat utilajul de pe şantierul oricum abandonat sosind, în trombă, la faţa locului.

Necalificat în asemenea operaţii, Gavrilescu s-a muncit cu Lenin aproape trei zile. Cu dălţi, baroase şi pickamere i-au sărit în ajutor alţi şantierişti încurajaţi de mulţimea care creştea şi descreştea: zeci, uneori sute, chiar mii. Spânzurat în ştreanguri şi scripeţi, colosul de bronz refuza să părăsească locul. În urale şi aplauze, Lenin a fost într-un sfârşit rupt din soclul placat cu marmură roşie.

După succesul şi notorietatea astfel asigurate, macaragiul  a continuat manevra „de desprindere  din încâlcitele tenebre ale trecutului”, cum glosa o proaspătă publicaţie culturală. L-a  scos apoi din ţâţâni (mai uşor) şi pe Petru Groza din faţa Facultăţii de Medicină Carol Davilla din Bucureşti. Confundându-l pe Constantin Dobrogeanu-Gherea din Piaţa Maria Rosetti cu primul ministru „roşu” al României, alţi cetăţeni doborâseră deja şi  statuia aceluia.

Consensul sindical Eminescu

 Ca orice faptă ţâşnită din inimă şi piept s-a stins, biruită de osteneală, şi ardoarea macaragiului. Daţi jos de pe socluri, Lenin şi Petru Groza au fost transportaţi – nu se mai ştie din iniţiativa cui – în parcul Palatului Mogoşoaia. Acolo zac lepădaţi, de atunci, împreună.

Inspiraţi de soclul gol, tipografii au avansat ziariştilor primul proiect enviromental al Pieţei Presei Libere. „Iată ce ne-au propus în aceeaşi seară tipografii, scria România Liberă din 4 martie 1990: În locul statuii lui Lenin să se aşeze statuia celui care a fost nu doar cel mai mare poet al românilor ci şi unul dintre cei mai mari ziarişti. Piaţa din faţa clădirii „Presa Liberă” să poarte de asemenea numele marelui poet. Am hotărât ca, împreună cu sindicatul tipografilor, să iniţiem un concurs pentru realizarea statuii lui Eminescu din viitoarea piaţă Eminescu. A fost un consens emoţionant.”

De-atunci, uzură şi uitare. Căci timpul şi-a făcut  lucrarea lui.

Lenin şi criogenia

Lenin nu-şi dorise statui şi muzee. Imediat după moartea „părintelui revoluţiei proletare”, Stalin a decis însă eternizarea memoriei şi fiinţei sale. S-a propus atunci şi recursul la criogenie. Savanţii sovietici s-au declarat neputincioşi:  nu ştiau să-i menţină cadavrul intact până când ştiinţa va progresa atât cât să-l reînvie. Mumia îmbălsămată a lui Lenin expusă în Piaţa Roşie din Moscova a  devenit însă Mecca lumii comuniste. Până la căderea regimului,  n-a existat aşezare în imensitatea Uniunii Sovietice fără o stradă sau o piaţă  numită Lenin. Din Ulan-Bator la Berlin, din Tirana la Tallin i-au fost ridicate mii de monumente şi statui. Mici busturi, turnate în serie, decorau birourile ştabilor mărunţi din partid. Mai marii aveau câte-un „original” –  pictat sau sculptat. Prin nenumărate cântări şi poeme a fost omagiat. În toate crizele din istoria regimului comunist, liderii au recurs la „învăţătura lui Lenin”. Chiar şi în 1990, Gorbaciov spera la reînvierea spiritului leninist prin reformele sale.

Între Las Vegas şi Budapesta

Lucrare reprezentativă a creaţiei lui Boris Caragea,  statuia din Piaţa Scînteii  fusese ridicată pe soclu în 1960. Cei şapte metri ai săi o situau sub media monumentelor dedicate lui Lenin. Cea mai mare dintre statuile sale – amplasată la Volgograd (fostul  Ţariţîn din vremea ţarilor, botezat Stalingrad între 1925-1961) – avea înălţimea de 27 de metri.  

România avusese un singur monument Lenin – cel  din Piaţa Scînteii. Polonia îi ridicase două iar Letonia nu mai puţin de 12.

Românii au fost printre primii însă care şi-au dat  Leninul jos. În unele foste republici sovietice monumentele şi muzeele închinate primului lider comunist continuă să existe. Lenin încă „trăieşte” şi în „ţări imperialiste”.  Danezii îl vizitează la „Muzeul muncitorilor” din Copenhaga, în Italia are două statui (una plasată în celebrele grădini ale lui Augustus din Insula Capri), iar în America  trei – la Las Vegas. Atlantic City şi Seattle.

În spaţiul ex-comunist s-au aplicat diverse soluţii inteligente şi eficiente de tratare a simbolurilor comuniste. „Good bye Lenin” – film parabolă al despărţirii est-germanilor de monumentul lor – e recunoscut drept capodoperă a celei de-a şaptea arte.  După detonarea colosalei statui a lui Stalin (30 de metri înălţime!) de pe Muntele Letna, mulţi ani praghezii i-au folosit subteranele ca depozit de cartofi. Ungurii au conceput un muzeu al statuilor staliniste, adăugând Budapestei un nou şi solicitat circuit turistic.