Vizitele de lucru și indicațiile prețioase

Ceauşescu și-a particularizat managementul politic și prin vizitele de lucru.  Ca un vampir revigorat de sângele victimei, după ,,băile de mulţime” efectuate cu aceste prilejuri, se încredința de geniul său. După mărturia apropiaților, până-n ultima zi de putere a trăit convins că e iubit de oameni.

Nikita Hrușciov a introdus în lagărul comunist metoda vizitelor de lucru. Îl inspiraseră și campaniile electorale americane, transformate de televiziune în spectacol. Dar dacă politicienii imperialismului organizau mitinguri și turnee electorale pentru a smulge votul alegătorilor, liderii comuniști au permanentizat vizitele de lucru printre oamenii muncii.

Hrușciov i-a servit, uneori, de model lui Ceaușescu. După observațiile lui Alexandru Bârlădeanu, de la el preluase liderul român “mâncărimea organizatorică” a rotirii cadrelor, exemplul oraşelor agro-industriale, interesul pentru industria chimică şi mecanică, obligarea cetăţenilor la contribuția cu  părţi sociale. Prezenţa conducătorului în mulţime, mai ales vizitele de lucru în fabrici, pe ogoare și în instituții, sugera ruptura definitivă cu cultul personalității, dar și simbioza partidului cu poporul.

“Biroul lui e harta ţării”

Ceauşescu a ridicat “pe cele mai înalte culmi” acest tip de contact şi formă de putere.   “Biroul lui e harta ţării”, îl măgulise un poet de  curte.

O statistică pentru perioada 1968 – mai 1986 arată că în decursul celor 13 ani și jumătate luați în calcul, liderul român efcetuase 725 de vizite de lucru în țară. Cele mai multe, desigur, în București (259), urmat de județul Constanța (50) și Brașov (27). De cele mai puține ori a vizitat  județele Bistrița-Năsăud (4 vizite), Caraș-Severin și Buzău (câte 5 vizite). Dacă interesul pentru locurile cele mai des vizitate poate fi explicat prin proximitate – la Neptun petrecea vara, iar la Predeal iarna! -, e greu de argumentat de ce-a ocolit Reșița. Din statistica citată, rezultă și că înainte de 1980, Ceaușescu efectuase, în medie, 69 vizite  anual. În anii 80, media anuală a vizitelor scăzuse la 28.  Din traseele sale au dispărut, treptat, mănăstirile, bisericile și vechile monumente istorice cu care impresionase, la sfatul lui Maurer, în primii ani ai puterii. A stăruit cu prezența în țară de ziua recoltei și la deschiderea anului universitar.

În 1988, deschiderea oficială a anului de învățământ s-a făcut la Timișoara. Deși ploua, primul secretar Ilie Matei a reușit ceea ce se numea o mobilizară exemplară, plantând zeci de mii de oameni pe traseu. Ceaușescu se impresiona crezând că ,,bucuria oamenilor, uralele, erau reale”, a relatat gen (r) Constantin Olteanu. Ultima vizită de lucru prin ţară n-a fost un succes. S-a făcut în octombrie 1989, în judeţele Botoşani şi Suceava. Înaintea programului oficial, Ceaușescu făcuse o nereușită vânătoare de mistreţi. Vinovat l-a desemnat pe primul-secretar de la Suceava, reproșându-i că-i speriase vânatul. La sfârșit, Tovarășul a cerut să fie condus la aeroport de grupul restrâns al Biroului judeţenei de partid. Nemulțumită de această manifestare în cerc prea restrâns a dragostei pentru conducător, Tovarășa a criticat gazdele. Spre mirarea subalternilor, Ceaușescu i-a lăsat să încaseze nedreptele observații. Un semn că ea, și nu el, conducea țara. 

Așteptat cu ochii la cer

Până la cutremurul din 1977, Ceaușescu  s-a deplasat prin țară cu trenul special. Dar după ce-a evaluat dezastrul seismului din elicopter, a adoptat acest mijloc de transport. Cu excepția popasului pe tarla, în plinul campaniilor agricole, pentru întâmpinarea înaltului şi iubitului oaspete funcționa un ceremonial. Acesta îmbina ,,tradiţii strămoşeşti” ( pâine şi sare, călăreţi, hore, tarafuri şi fanfare) cu practici mai de actualitate (buchete de flori, cravate și fanfare de pionieri, expoziții cu grafice, machete şi produse locale).

Când amândoi Ceaușeștii plecau prin țară, îi însoțeau și câinii. Coloana prezidențială străbătea traseul borduit de oamenii scoși de la muncă pentru întâmpinarea lor. Priveliștea paznicilor patrupezi sporea iritarea mulțimii.

Cum mai binele demnitarilor locali depindea de impresiile și dispoziția creată Ceaușeștilor, conducătorii județelor au intrat în întrecere unii cu alții. Pe fondul acesteia s-au țesut legende și bancuri, cu substrat mai mult sau mai puțin real, despre loturi experimentale de vaci și livezi în rod strămutate peste noapte dintr-o unitate agricolă în alta. Dar și poveștile unor vânători nereușite care-au compromis vizita.

Șapte dintr-o lovitură

Rezistența și încăpățânarea lui Ceaușescu de-a controla tot ce mișcă în țară e uluitoare. Iată, spre exemplu, programul vizitei de lucru din 28 iunie 1985 în județul Gorj: între orele 8 – 9, 15 zborul până la Termocentrala Termoelectrică Turceni; 45 de minute întâlnirea cu oamenii muncii și tot atât timp pentru ,,analiza  producției și investițiilor obiectivului”; deplasare cu elicopterul – cu escale de câte jumătate de ceas -, la alte trei obiective (Cariera Lupoaia-Motru, Centrala electrică și Combinatul Minier din Rovinari); o a doua analiză cu alți factori de răspundere; la ora 13 a pornit spre Cariera Tismana 1; de acolo către orașul Tg.Jiu unde a vizitat două întreprinderi. Între orele 14, 30 și 16, 30 a prânzit și s-a odihnit. Și, în sfârșit, adunarea populară din Rovinari. A aterizat în curtea reședinței din Primăverii la orele 19, 50.

Nu-și cruța nici nevasta, după cum arată programul vizitelor efectuate împreună. La 23 septembrie 1987, Ceauşeștii au plecat cu elicopterul la Galați și s-au întors seara. Exceptând pauza de amiază au vizitat Combinatul siderurgic și Şantierul Naval, au prezidat analize  și au fost protagoniștii unei adunări populare. Și, pretutindeni, au dat indicații prețioase, după cum consemna presa vremii și intrevențiile celorlalți cuvântători.

Solii poporului român

Conform  manualului pentru clasa a X-a de Istorie contemporană a României (ediţia 1985), între anii 1965-1981, Ceauşescu călătorise oficial de 159 de ori în 71 de ţări. În aceeași perioadă, şefi de state şi guverne din 64 de ţări vizitaseră România. În plus, biografia sa completată cu texte alese, a fost publicată în 80 de volume, în 19 limbi.

Apetitul Tovarășului pentru călătorii a iscat și anecdote. Cum că șefii de state ar fi făcut un concurs de interpretare la instrumentul tradițional al ţării lor. Ceauşescu l-a câştigat cântând „pe-aici am fost, pe-aici n-am fost!”, la un țambal decorat cu harta lumii

Dar vizitele în străinătate s-au împuținat în anii 80. Sarcinile celor care-i țineau locul creșteau însă, conform planului. Asupra îndeplinirii lor raportau constant Emil Bobu și Constantin Dăscălescu. Deși tovarăși cu vechime în munci de răspundere, aceștia se adresau cuplului prezidențial cu ,,Mult stimate Tovarășe Nicolae Ceaușescu, Mult stimată tovarășă Elena Ceaușescu… ”. În introducere îi asigurau de interesul și mândria cetățenilor României față de vizita lor. Conținutul raportului respecta algoritmul cuvântărilor stabilind relații cauzale directe între indicațiile prețioase și succesele din diverse ramuri ale economiei. Încheiau cu previziunile meteo din România, în eventualitatea indicațiilor pentru agricultură.

Prânzuri și bancuri de campanie

Chiar și în vizitele întreprinse într-o capitală din lagărul comunist, Ceaușescu se ducea cu “traista cu merinde”, după expresia gen (r) Constantin Olteanu. La dineuri și recepții, liderul român se conforma protocolului dar mai mult gusta decât ospăta. Atunci când se deplasa pentru convocările Tratatului de la Varșovia și rămânea între delegații români, ospătarul îi aducea meniu aparte la masa comună. Și vinul roşu cu tărie alcoolică de 7°, făcut special pentru el.

În călătoriile din străinătate apăreau și momente mai relaxante. Tiberiu Iovan, translatorul de limbă bulgară a tradus odată și acest  banc spus de Ceaușescu lui Jivkov: „Un bărbat care n-o ducea prea bine cu bărbăţia s-a consultat cu medicii şi ăia i-au spus: ia lăptişor de matcă. Întrebat care e rezultatul, a zis „bâzâie, dar nu înţeapă”.  Nu prea hazos, dar de excepție pentru sobrietatea Tovarășului. În trenul prezidenţial care-i ducea la vânătoare, translatorul l-a suprins pe Ceaușescu făcând karaoke în așteptarea lui Jivkov. Casetofonul difuza, în surdină, Marșul lui Iancu” acompaniat de Ceaușescu cu avântat patos revoluționar. Nu avea voce, dar deborda de trăire!

După mărturia lui Ştefan Andrei, Ceauşescu agrease bancurile în anii 70. Bancul lui preferat, l-a povestit astfel fostul ministru de Externe: ,,Cică se întâlneşte Ceauşescu cu Brejnev. Şi începe Brejnev discuţiile aşa: “Tovarăşe Ceauşescu, ştiţi în Siberia se-anunţă o iarnă mai geroasă. Am vrea să suplimentăm contractul făcut pentru şube şi să ne daţi mai multe cu 10. 000”. Ceauşescu nu-i răspunde dar pocneşte, aşa, din degete. Iar Brejnev continuă: “Tovarăşe Ceauşescu, am avut şi o recoltă proastă la grâu, mai livraţi-ne suplimentar câteva sute de mii de tone”. Tăcere de la celălalt care pocneşte iarăşi din degetele dreptei. “Ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, nici cu planul la votcă n-am ieşit bine. Pentru tovarăşii noştri sovietici trimiteţi mai mult spirt rafinat”. Văzând acelaţi gest de la fratele Ceauşesu, Brejnev vrea lămurire. “Ştiţi, tovarăşe Brejnev, eu am făcut demult ceva şcoală la Moscova. Şi, uite, acum mă chinui dar nu-mi amintesc cum  se spune  …“sula” în limba rusă.”

“Limba de lemn” și metaforele lingușitorilor

Întâlnirile cu oamenii muncii conţineau același tip de “dialog” ca și congresele. Ceaușescu ținea un discurs, după care i se răspundea prin reprezentanții oamenilor muncii, nominalizați dinainte și cu cuvântări scrise de propagandiștii județeni. Aplauzele făceau parte din regia consacrată.

“Nu-l obliga nimeni să ţină toată ziua cuvântări”, a scris în memoriile sale Dumitru Popescu, ideologul lui Ceaușescu din prima etapă a puterii. Atrăgându-i-se atenția că discursurile sale nu se adecvează auditoriului, Tovarășul a replicat astfel. ,,Dar de ce te deranjează asta pe tine? E firesc! Noi n-avem două politici. Avem una singură”.

Se pare că aceasta fusese și problema lui Lenin. Înainte, redutabil polemist și orator, după accesul la putere, discursurile sale își pieduseră originalitatea și forța. Pline de platitudini și stârnind plictiseală, semănau ca două picături de apă. Uzura imaginii liderilor, redundanța conținuturilor, propaganda și ideologie comunistă au concurat la crearea unei versiuni corupte a comunicării publice, exprimată metaforic prin sintagma ,,limbă de lemn”. Discursul public practicat de Ceaușescu rămâne o versiune strălucită a acesteia. Analizându-i particularitățile, dare în ochi sărăcia vocabularului. În mod normal, un om are nevoie de 4 – 5.000 de cuvinte pentru o bună exprimare în limba maternă. Dar Ceauşescu folosea în discursurile sale abia 450 – 500 de cuvinte. Frazele sunt lungi și arborescente dar lipsite de conținut. O frază de-a sa are, în medie, 50 de cuvinte, unele depășind suta.

Românii se adânceau, an după an, în mizerie și disperare, consecință a crizei impuse de Ceaușescu. În paralel, prin harul scriitorilor și jurnaliștilor, faptele dictatorului atingeau sublimul marilor momente din istoria omenirii. ,,Ce este poemul lui Horațiu Carmen Seculare ca și Eneida lui Vergiliu decât tot un fel de Cântarea României?…, întreba retoric Eugen Barbu. Fastele lui Ovidiu nu amintesc ele de elogiile pe care poeții noștri le fac Președintelui nostru?” Editorialele presei culturale difuzau metafore noi, preluate apoi de discursul public. Ceaușescu era înfățișat ca ,,trup din trupul poporului, suflet din sufletul poporului”; ,,Transfăgărășanul sufletului nostru”; ,,cel mai iubit al patriei bărbat”; ,,părinte drag și deopotrivă frate”; ,,arhitect al păcii, cel dintâi soldat”, ,,eroul epocii și președintele păcii”; ,,cel mai mare dintre toți Carpații istoriei române” etc.

Se întâmpla însă și ca elogiile unor meșteri ai cuvântului să fie preluate de Radio Europa Liberă cu sensul de curajoase ,,șopârle”. Mult citat a fost Nichita Stănescu cu aserțiunea că Nicolae Ceaușescu este ,,cum știm toți, cel mai muncitor dintre muncitori și cel mai țăran dintre țărani”. Sau ,,recunoașterea” academicianului Șerban Cioculescu că ,,am fost  atras mai ales de marele său talent de vorbitor”.

Dar în istoria epocii, nu găsim dovada vreunui moment de luciditate când Ceaușescu ar fi dezavuat elogiile ce i se aduceau. Ori amintirea condamnării cultului personalității lui Stalin și al predecesorului Gheorghiu-Dej. Dimpotrivă! Își aviza, el însuși, groteștile omagii dedicate. În vara lui 1984, bunăoară, s-au aniversat 35 de ani de la înființarea Organizației Pionierilor, condusă în acel moment de nimeni alta decât nora sa, Poliana Cristescu. Programul ce i l-a prezentat nora spre aprobare viza omagierea secretarului general ca exemplu de muncă și viață al copiilor din România. L-a aprobat fără observații.