Ultimul Crăciun al Ceaușeștilor

În megalomania proiectelor sale, Ceaușescu plănuise să facă o a doua capitală a țării, la Târgoviște. Acolo i-a fost dat să-și petreacă, sub pază permanentă, ultimele trei zile din viață. Românii luptau în vremea aceasta cu teroriștii care-l ,,apărau” pe Ceaușescu.

Când au ajuns la Târgoviște, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, Ceaușeștii n-aveau nimic asupra lor: nici acte, nici bani, nici merinde. Îi abandonaseră și echipajul elicopterului și gărzile de corp. Dar șocurile de-abia începeau!

Românii în schimb erau intoxicați că armate de teroriștii îi apără pe Ceaușești. Dar și ostaticii au fost ținuți într-o stare de confuzie voită. Mărturiile prezentate în continuare provin din anchetele comisiilor senatoriale de cercetare a evenimentelor din 1989, documentele proceselor Ceaușeștilor și a membrilor CPEx precum  și din anchetele de presă coordonate de Ion Cristoiu, Marius Tucă, Grigore Cartianu, Vartan Arachelian, Viorel Domenico.

Prima noapte la Târgoviște

Timp de trei zile, “pur şi simplu Ceauşescu a trăit în necunoaştere; adică era în afara realităţii”, după declarația lui Andrei Kemenici, fostul comandant al garnizoanei Târgoviște

În seara de 22 decembrie, generalul Victor Stănculescu a fost informat că-n cazarma de la Târgoviște sunt puși la păstrare Ceaușeștii care-l numiseră în acea dimineață ministrul Armatei. A luat legătura cu Kemenici. După orele 19 a sunat și Ion Iliescu care-a cerut să-i țină acolo până când va trimite pe cineva după ei.

În camera lor comună, Ceaușeștii și-au impresionat paznicii cu rugămintea  de-a fi îngăduiți în paturi alăturate. Apoi într-unul singur. Nu s-au mai despărțit. Se mângâiau unul pe altul, vorbindu-și, uneori,  în șoaptă. Afară, ura și setea de răzbunare creșteau împotriva odiosului dictator și a sinistrei soții. Zgomotele de luptă infernală îi amăgeau cu acțiunea cuiva puternic în favoarea lor. Ea îi întreținea speranța, mângându-l consolator pe obraz: ,,Și câte am făcut noi, Nicule, pentru țară și popor!…Am construit orașe, combinate, am achitat datoriile externe… Și acum să-și bată joc de noi, să organizeze lovitura de stat… Dar, lasă, or să vadă poporul că trădătorii vor răul țării..” Cu închipuirea de victime ale agenturilor și ale loviturii de stat au stat și-n fața morții.

În prima noapte petrecută în cazarmă, Elena Ceaușescu a ațipit de câteva ori după noaptea precedentă nedormită. El n-a închis ochii, s-a plimbat ca leul în cușcă. Deși locul prizonieratului Ceaușeștilor nu s-a comunicat public, diversiunile concentrate asupra cazărmii creau iluzia luării ei cu asalt. Ceaușescu a încercat să-și convingă paznicii să-l ajute să evadeze.

Ole, Ole, Ceaușescu unde e ?

Simultan cu diversiunile militare, asupra conducerii unității din Târgoviște s-au făcut presiuni de ,,lichidare ”. În dimineața de 23 decembrie cuplul a fost îmbarcat într-un punct de comandă mobil. La ideea lui Ceaușescu, pentru un mai bun camuflaj, i-au îmbrăcat în ținută militară – el, cu trese de căpitan, ea, simplu soldat. Văzând sobița din mașină au cerut s-o încălzească. Așa trăiesc cadrele militare în aplicații, fără motorină, fără piese de schimb…, l-au adus paznicii cu picioarele pe pământ. Vânăt de frig și răpus de nesomn n-a renunțat la planul evadării: voia acum să ajungă la Voinești, punct strategic important al Armatei pentru situații de război. Și-o fi închipuit că de acolo îi putea conduce pe cei care luptau pentru el.

Diversiunile asupra cazarmei târgoviștene continuau. Înăuntrul ei, oboseala și tensiunea acumulate făceau nervii paznicilor și prizonierilor să cedeze. În camera Ceaușeștilor s-a petrecut un episod uluitor. La amiaza zilei de 24 decembrie, auzind manifestanţii strigând “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”, Ceauşescu a înțeles lozinca drept întrebare a căutării lui. A sărit grăbit la fereastră cu gând să li se arate, să le vorbească. Tras cu furie înapoi, din altercația cu paznicul, s-a ales cu nasul plin de sânge!

În ajunul Crăciunului

Ceaușeștii au petrecut noaptea Crăciunului închiși într-un transportor blindat.

Înghețate de frig și de sfârșeală, cele două momâi în uniforme miliatre se așteptau de-acum la oricare deznodământ. Figura fugii de sub escortă o cunoșteau bine.”Noi ne luptam între noi şi ei, săracii, erau doi bătrâni nebuni care nu ştiau nici ei pe ce lume trăiesc”, i-a compătimit peste zece ani fostul comandant al garnizoanei.

În acele zile însă, românii credeau sincer în teroriștii care-au făcut zecile mii de victime și continuă încă să tragă în apărarea Ceaușeștilor. Înșiși membrii comando-ului de execuție au acționat convinți că-și răzbună colegii uciși. Stupefacția Ceaușeștilor la acuzațiile din proces a părut o sfidare ce întrecea în nerușinare toate minciunile vechi. Deși Elena  Ceaușescu pusese degetul pe rană în răspunsul la întrebarea acuzatorilor privind identitatea teroriștilor. ,,Noi suntem aicea, așa, mai avem noi puterea?, a replicat ea. Voi o aveți! Întrebați-i pe cei care au puterea!”.

Speranța Stănculescu

În dimineața de Crăciun, pe la 5, 30 Ceaușeștii au fost readuși în încăperea cu cele cinci paturi de fier. Le-au luat hainele militare și le-au dat hainele lor.

După vreo două ceasuri de toropeală i-au anunțat sosirea unei comisii de la București ca să-i preia. N-au reacționat cu mecanismele conștientului profund tulburate de tortura privării de somn.

În așteptarea completului de judecată, i-au urcat din nou în TAB. De-acolo au fost scoși năuci, jigăriți și la capătul puterilor. Nu întâmplător mulți români vor susține ani mulți că la proces apăruseră sosiile Ceaușeștilor iar execuția a fost un trucaj…

După amintirile lui Kemenici, “s-au înviorat” abia când l-au zărit pe generalul Stănculescu. Convinşi că omul lor de încredere, ridicat cu doar trei zile în urmă în rang de ministru al Armatei, izbândise în lupta cu agenturile. Speranța moare ultima!

În numele poporului

Dar locul și plutonul de execuţie, chiar foile de cort pentru transportul cadavrelor, s-au pregătit înaintea procesului.

Iar bătrânul sforar Brucan lucra deja la recrierea istoriei după vechiul tipar.  Povestea lui despre proces, publicată în presa franceză la 30 decembrie, se-ntemeia pe atacul asupra garnizoanei Târgoviște. Când Frontului i s-a comunicat că devenise periculos, s-a decis să-i termine repede pe Ceaușești. ,,Dacă securitatea i-ar fi eliberat, România ar fi fost într-o baie de sânge, un război intern cumplit, mințea fostul boss al Scînteii. Nu am avut de ales. Nu am fost siguri că armata va putea rezista atacurilor (…) Decizia noastră de a-i executa pe Ceauşeşti a fost corectă, nu doar pentru că după aceea inamicul a oprit lupta, dar şi pentru că poporul dorea profund această execuţie şi noi ştiam asta”.

Sculați voi oropsiți ai vieții

În ce-i privește pe Ceaușești, evenimentele din ultima săptămână și tratamentele celor trei zile escladaseră pragurile perceptive care conduc la reacții, judecăți și emoții normale. După controlul medical, i-au dus în sala amenajată pentru parodia finală. “Ceea ce s-a desfăşurat acolo nu se poate constitui într-un act  juridic care să poarte calificativul de proces şi nici nu putem să ne îngăduim să mânjim şi istoria Justiţiei cu aşa ceva”, a recunoscut mult prea târziu Constantin Lucescu, apărătorul din oficiu al soţilor Ceauşescu. În fapt, freneticul lor acuzator.

După sentință, s-au grăbit amândoi spre locul  execuției cerând să moară împreună căci împreună au ,,luptat”. ,,Puteam fi împușcați fără mascarada asta!”, declarase Ceaușescu înainte de pronunțarea sentinței.

Mai tare ca spaima clipei din urmă, neistovita iluzie a cauzei mondiale i-a curentat reflexele tinereții:  revoluționarul  întâmpină moartea cântând Internaționala.

Restul a fost tăcere.

Momentul adevărului

În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Ceaușescu a purtat primele dialoguri de la egal la egal, din cea de-a doua jumătate a vieții sale, cu niște ,,simpli cetățeni”.

Adus la Centrul de Protecția Plantelor de angajatul Petrișor Nicolae, Ceaușescu a cerut ajutor femeii de serviciu. Dar aceea, recunoscându-i, s-a închinat. Între Ceaușeștii de la televizor și ,,halul” de-acum…! L-a refuzat și contabila când a vrut să dea telefon. El ar fi vrut o mașină să-i ducă undeva, într-o pădure…

Ia-i de aici!, i-au cerut șefii lui Petrișor Nicolae. Dar unde să-i ducă?

Întâmplarea a făcut să ajungă ,,protejați”de doi milițieni cu care au convenit să meargă în sediul Miliției. Povestea se complicase între timp. Sediile Miliției și Securității, ambele în aceeași clădire dar cu intrări diferite, le ocupase tapițerul Ilie Știrbescu plecat la revoluție cu cei patru feciori ai săi.

Ceaușeștii au traversat, în jurul orelor 14, orașul Târgoviște plin de  manifestanți care strigau ,,Jos Ceaușescu! ” și ,,Jos dictatura!”. Dacă la Miliție nu puteau ajunge, au ieșit din oraș. S-au oprit în pădurea Rățoaia, pe malul Ialomiței. Cu mașina mascată în păpuriș, au rămas circa trei ceasuri.

Mânați de nevoile care obligă și împărații să meargă pe jos, Ceaușeștii s-au îndepărtat de mașină. Atunci paznicii lor și-au înștiințat șefii, prin stație, unde și cu cine sunt. În scurta lor intimitate, Ceaușeștii croiseră un plan. Le-au promis celor care-i luaseră în pază milioane de lei și i-au asigurat de locuri de cinste în garda lor personală.    

Și iarăși, o întâmplare măruntă, le-a grăbit destinul. O vulpe dădea târcoale mașinii, ciudat și fără teamă. Lătra și făcea salturi. Elena Ceaușescu a intrat însă în panică, dând din picioare isterizată: ,,Duceți-ne unde ne-oți duce, că aici ne mănâncă lupii! ” Și i-au dus la … Miliție.  Unde-au dat peste Știrbescu și feciorii lui.

Știrbescu, revoluționarii, milițienii și securiștii ce se aflau pe-acolo au trecut la percheziția lor. ,,Cine sunteți voi, mă, ca să mă arestați pe mine? ” a izbucnit Ceaușescu în culmea umilinței.  Și-a îndulcit tonul, numindu-i ,,copii”. Apoi trădători.  ,,Te trădez pe dumneata care ne-ai trădat pe noi toți”, a replicat Știrbescu, înșirându-i lipsurile și greutățile românilor. De data aceasta, Ceaușescu le-a recunoscut. ,,Da, este just, este adevărat, a zis el. Am fost obligat s-o fac. Am cumpărat petrol și gaze din URSS și am convenit să dau carne și alimente în schimbul acestora. Și din cauza rușilor sunt eu, acuma, aici între voi”. În discuțiile contradictorii despre bunelor și relelor săvărșite, suprasolicitatul Ceaușescu a avut o sincopă: s-a blocat cu mâinile în aer, scoțând sunete indefinite…

De teamă ca nu cumva să-și ,,piardă” ilustrul ostatic, într-un atac de cord sau anevrism cerebral, s-au evitat discuțiile contradictorii. I-au lăsat să spere într-un final fericit sub  protecția Armatei. Căci aceia care i-au fost subalterni direcți lui Postelnicu au refuzat să-și-i  ia pe cap. Așa au ajuns Ceaușeștii în cazarma militară comanadată de lt. col. Andrei Kemenici. 

Întâmplător sau nu

Ceaușeștii au fost introduși în garnizoană pe întuneric și în cel mai mare secret. I-au întâmpinat secretarii celor două organizații de bază și comandantul Andrei Kemenici.

Ceaușescu i-a întrebat ce ordine execută. L-au dat comandant pe generalul Ștefan Gușă, șeful Statului Major. ,,Să nu executați ordinele lui Gușă!, a strigat Ceaușescu. E un trădător (…)Excutați numai ordinele lui Stănculescu, el este ministrul vostru, am semnat decretul de numire azi dimineață!”

N-aveau cum ști că rezervistul Nicolae Militaru venise la televiziune cu uniforma de general într-o pungă de plastic. În ținuta marțială luată într-o toaletă, intrase pe post ordonând comnadanților din teritoriu: ,,Opriți măcelul”! Nu vedeau măcel pe-afară, dar pe undeva o fi, și-au zis românii convinși că după atâtea minciuni, de-acum presa va difuza doar adevărul.

Ceaușeștii au fost campați într-un birou pregătit pentru odihna ofițerilor, consemnați în unitățile militare conform ordinelor sale din 17 decembrie. Aveau o cameră cu cinci paturi de fier, cazone, în care-au fost repartizați și însoțitorii lor: căpitanul de Armată Ion Boboc, colonelul de Securitate Gheorghe Dinu și plutonierul de Miliție Constantin Paisie. În acea încăpere, de față cu paznicii, au dormit, au mâncat, și-au făcut nevoile  într-o găleată… 

Întâmplător sau nu, când dictatorii au devenit prizonierii Armatei, a început teroarea. După orele 18, ca și cum s-ar fi acționat un buton, la București și în orașele mari din țară s-a declanșat psihoza și afacerea teroriștilor. Necunoscuți și nevăzuți, ca într-un film de groază, semănau moartea. Din poduri, ce se dovedeau pustii, tocau mitraliere. Semne iminente de atac veneau din spațiul aerian. Iar presa răspândea vești despre fântâni otrăvite, orfani crescuți bestial ca să devină apărătorii lui Ceaușescu…

Până la ,,fuga” Ceaușeștilor, muriseră 162 de cetățeni și zăceau răniți alți 1 104. Din seara zilei de 22 decembrie 1989 încolo, victimele s-au înmulțit:  942 decedați și  2 251 răniți. Românii trebuiau convinși că armata poporului luptă cu teroriștii care vor să-i repună în drepturi pe odioșii dictatori.

Întâmplător sau nu,  după orele 17, înaintea declanșării măcelului, Militaru care-și asumase comanda Armatei a trecut în subordinea lui toate unitățile Internelor, paralizând funcțiile informativ-operative ale acestora.

Întâmplător sau nu, Televiziunea Română Liberă, cum își spunea acum, făcea apeluri pentru distribuirea de arme populației ca să poată lupta cu teroriștii. Identitatea lor e încă necunoscută după sfertul de veac care-a trecut de la acele zile însângerate. Le-o precizase  însă sforarul Brucan, descriindu-i presei străine, în decembrie 1989,  ca o armată de 50-60 000 de ,,profesionişti veritabili şi bine antrenaţi, cu echipament american modern”, ,,puşti cu lunetă cu raze infra roşii”, răspândiți în toată țara… România intra în era democrației printr-o minciună mai mare decât ar fi îndrăznit tiranul Ceaușescu.

Procesul Ceaușeștilor

Anticristul a murit în ziua de Crăciun”, a fost titlul știrii senzaționale transmise în seara de 25 decembrie 1989 de televiziune. Românii au aflat că Tribunalul Militar Extraordinar i-a condamnat la moarte şi confiscarea averii pe Ceauşești. Și că inculpaţii au refuzat să facă recurs, fiind executați imediat. ,,La cererea telespectatorilor”, abia după miezul nopţii, au fost difuzate fragmente din înregistrarea filmată. 

Au fost învinuiți că făcuseră 60 000 de victime, că organizaseră acţiuni armate împotriva cetăţenilor şi puterii de stat, că au distrus bunuri, că încercaseră să fugă din ţară,  că dețineau peste un miliard de dolari în străinătate. În termenii juridici ai vremii: genocid asupra poporului român, infracțiunea de acte de diversiune, subminarea puterii de stat și a economiei naționale.

Dar dovada, unde-i dovada?, a reluat presa străină  ,,impertinența” nevestei lui Ceaușescu. ,,Chiar Elveţia ne-a asigurat că ne va înapoia banii depozitaţi pe teritoriul său, justifica Brucan acțiunile noii puteri cu alte legende.  Fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, era de 15 ani şeful misiunii comerciale la Viena. El a făcut depozitele din băncile elveţiene. A dispărut”. Dispăruse din lumea aceasta, într-adevăr, ucis sau sinucis în sediul agenției comerciale române din Viena.

Din letargia în care fuseseră cu bună-știință aduși, Elena Ceaușescu a reacționat mai puternic la acuzele conturilor din străinătate și vestea că i s-au luat titlurile academice. El n-a recunoscut tribunalul, nici acuzațiile, a refuzat să dea declarații.  A vorbit de agenturi și lovitură de stat, i-a numit ,,simpli cetățeni” pe cei din completul de judecată. Și-a susținut vehement ,,dreptul” de-a da socoteală Marii Adunări Naționale. Însuși tribunalul revoluționar îi persuada că sunt mulți și puternici aceia care-i apără.