O zi din viața lui Ceaușescu

Cu orice prilej, Ceaușescu îndemna cetățenii să muncească ,,neobosit” pentru  prosperitatea patriei. Citând martori și documente de arhivă, vom relata în cele ce urmează despre cotidianul său din anii 80. Orice zi ar fi fost, a trăit-o în dependența  față de consoartă. ,,El nu putea sta fără Ea”, spun apropiații.

În memoriile sale intitulate Mărturia unei generaţii trăite (Albatros, 2000), Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR (1982-1989) a povestit cun treceau orele la  Cabinetul 1 (biroul Tovarășului) și la Cabinetul 2 (biroul Ceaușeascăi). Cei doi erau inseparabili – în pat, la masă și la servici; în zi de odihnă și la sărbătoare.

Tabieturi matinale

Tovarășa sosea totdeauna în urma Tovarășului. După micul dejun servit împreună ca-n tinerețe, cu aere de mare jupâneasă ea stabilea meniurile zilei cu doctorul, comanda alimentele la ,,sector” și comanda bucătarului.  Vorbea la telefon cu Postelnicu, șeful Internelor, câte o jumătate de oră sau  îl primea cu câte-un document. Între timp, el își terminase turele de înnot în piscină și fix la orele 8 plecase de-acasă.

Urca scările la sediul CC pe jos, acompaniat de  câini. Corbu și Șarona erau urmașii labradorilor dăruiți de regina Elisabeta a Marii Britanii în vizita din 1978. În mijlocul cabinetului, se oprea și-și aranja părul. Ținea un pieptene în buzunarul din spate al pantalonilor. După descrierea martorului, un obiect demodat, amintind de cele aflate pe tarabele negustorilor la bâlciuri. Să fi fost, oare, o amintire din tinerețea ilegalistului Ceaușescu? La perchezițiile de după arestare asupra lui se găseau totdeauna pieptene, batistă și ceas…

Glisa ușor peste acea clipă de cochetărie și consulta barometrul și termometrul. După indiciile lor gândea cu glas tare planurile din acea zi asupra consumului național de electricitate. Consulta harta României cu situația meteo, nivelul precipitațiilor și umidității solului din acea zi.  Se așeza, degajat, cu fundul pe-un colț al biroului unde-l aștepta teancul ,,operativelor”. În funcție de conjunctura internațională, acorda prioritate buletinelor trimise de  Externe și Agerpres sau celor cu situațiile economiei interne. Prezent la ritual, șeful Cancelariei CC obișnuia ,,să scoată în față” tot ce era de bine, temporizându-i enervarea. Metoda folosită și de alți demnitari funcționa cu oarecare succes.

La Cabinetul 1 începea perinderea miniștrilor, secretarilor CC și altor demnitari chemați pentru diverse informări și muștruluială. Tovarășul amenința des cu destituirea. ,,Urma şedinţa, scandalul, de cele mai multe ori potolirea, finişul cu indicaţii şi, uneori, cu ceva resurse alocate în plus”, scrie Curticeanu.

Între timp, se punea și Cabinetul 2 în mișcare.

,,Sălița mare” și ,,sălița mică”

Agenda ținută de șeful de cabinet al  lui Nicolae Ceaușescu în 1988 și cea a Cabinetului 2 din 1989 arată activitățile lor.

Mare parte a timpului petrecut la birou, Ceaușeștii îl consumau cu munca de la om la om. Dar ei uitaseră să vorbească și să se poarte ca oamenii între oameni. La multe discuții purtate în biroul lui Ceaușescu participa și tovarășa sa de muncă și de viață. Pravalându-se de funcțiile sale de prim-viceprim-ministru al Guvernului și de președinte al Comisiei CC al PCR pentru Probleme de Cadre de Partid și de Stat, ea se manifesta mai dur ca el. ,,Când ridica ochii la câte unul, ăla înlemnea”, după spusele lt. col. (r) Ion Chițoiu. Fostul aghiotant văzuse de-aproape perplexitatea umilă a demnitarilor în  fața Tovarășei. O fascinație a victimei în fața șarpelui veninos. Ea te strivea repede sub vorbe grele, ajungând, în extremă, la înjurături birjărești, după mărturia lui Romulus Budura, translator de limbă chineză.

Al doilea tip de activitate – ședința. După câți participanți se convocaseră, ședințele se țineau în „săliţa mică” sau în „săliţa mare”. Profund încredințat de înalta sa menire istorică la scară națională – și de ce nu, planetară?! -, Ceaușescu prezida ședințe pe teme de o năucitoare diversitate și specializare. În anii plății datoriei externe, producția de export se discuta cel mai frecvent cu detalii de ordinul unor subansamble și procese tehnologice. Tovarășul se erija în instanța supremă, pe măsura elogiilor deșănțate la adresa geniului său ipostaziat în tripticul țăran- muncitor- intelectual.

Atoatespecialistul Ceaușescu tranșa, fără drept de apel, toate chestiunile. Aceste treceri bruște și superficiale bulversau perspectiva. În ultima ședință a CPEx din anul 1988, spre exemplu, Ceaușescu a fixat prețul de producție și de livrare pentru mașinile de rectificat ghidaje și suprafețe plane și pentru mașinile speciale de găurit adânc cu trei axe orizontale și comandă numerică. Actul decizional semăna astfel picturii naive, Tovarășul obligând la tratatarea elementele de fundal din tabloul politicului la dimensiunile și rigoarea prim-planului.

Critică fără autocritică

Secţiilor partidului produceau zilnic sute de pagini de tipărituri, prefabricând realitatea în dosare voluminoase cu planuri și realizări ale producţiei de şuruburi, azotat de amoniu, vaccinărilor TBC ș.a.m.d. Obsedat de creșterea eficienței, Ceaușescu a decis în anii 80 creșterea timpului dedicat muncii efective de către participanții la ședințele CPEx, impunând planificarea lor  la sfârșitul săptămânii.

Din stenogramele acestor şedinţe răzbate aerul îngheţat din piscurile puterii. Din principiul muncii de partid care cerea îmbinarea criticii și autocriticii, Ceaușeștii  își rezervaseră critica. Cuvântul Tovarășului şi ecoul soţiei sale combăteau totdeauna. ,,Ceauşescu era lup dacă-l contrazi­ceai cu cineva de faţă, a mărturisit Ștefan Andrei.  Fie că era, fie că nu era şedinţă. Îi cădea buza-n jos. Eu, care-l cunoşteam bine după atâta vreme, îmi dădeam seama că sau discuţi cu el, sau cu peretele, e totuna. În afara Ceauşeascăi, în ulti­mii ani nimeni nu putea să-i schimbe părerile.

Odată terminate ședințele, continuau frecușurile miniștilor la Cabinetul 1 și Cabinetul 2. De dimineață și până seara, exceptând prânzul și odihna Tovarășului, acolo era un du-te vino continuu. La tot ce li se reproșa, ceilalți răspundeau cu autocritici și angajamente.

De dimineață până-n miezul nopții

Soții Ceaușescu luau împreună  și prânzul la sediul CC. Mașina de serviciu aducea meniul preparat în reședința din Primăverii. Îi servea, de ani buni, ospătarul Melinte. Iar când mâncau acasă, bucătarul. În față li se puneau preparate sărace în calorii dar gătite rafinat. Cu deprinderea aceasta, Ceaușescu scuipase pârjoala cu fasole pregătită pentru prânzul ofițerilor din garnizoana Târgoviște la 22 decembrie 1989. Uitase demult mizeria copilăriei și închisorii.

După masă, Tovarășul se culca în camera de odihnă din spatele cabinetului său.  Ca să nu-i deranjeze somnul, în sediu nu se circula pe coridoare. Tovarășa se retrăgea în Cabinetul 2 continuând întâlnirile de lucru. Ori bârfind, dacă n-o făcuse mai de dimineață,  cu Poliana Cristescu, nora preaiubită de soacră dar refuzată de soț.

Către orele 16, el se punea în mișcare și sediul CC reîncepea să zumzăie. Morile cabinetele 1 și 2 reîncepeau să macine grăunțele  zilei. În jurul orelor 18, alteori și mai târziu, reveneau la reședință.

La drasticul regim alimentar impus diabeticului Ceauşescu, se convertise voluntar şi soţia. După o cină ușoară, soții se plimbau agale, două-trei ceasuri, pe Bdul Kalinin, actualul Bdul Mircea Eliade, respectând recomandările doctorilor de-a face mișcare.  Îi însoțeau demnitarii invitați, ca pe regi în grădinile Versailles. Invitația o transmitea aghiotantul prin sistemul de telefonie specială instalat de Gospodăria de partid.

După plimbare, alaiul intra la Club Bazin. Jucau șah, table, cărți, urmăreau emisiunile televiziunii și discutau. Grupul din jurul lui Ceaușescu știau ,,cum se pune problema” în ședințele de-a doua zi. Către orele 23, alteori mai târziu, se retrăgeau cu toții la reședințele lor.

O ședință ca oricare

Îl dezinformau subalternii pe Ceaușescu?

Documentele de arhivă demonstrează refuzul lui Ceaușescu de-a lua cunoștință de orice realitate nedorită. O deformare din tinerețe, probabil, datorată îndoctrinării comuniste care admite doar adevărul partinic – ceea ce trebuie să fie, iluzia aurită. Adevărul obiectiv, plumbul realității, aparține burgheziei. La această distorsiune a gândirii își obliga și subalternii. O impunea și poporului.

Iată fragmentul unui dialogul obișnuit într-o ședință CPEx pe tema planului din 1987:

,,Tov Marin Nedelcu (ministrul construcțiilor de mașini ce va fi schimbat curând, n.red.): Și noi avem rămâneri în urmă. Am luat măsuri ca în întreprinderi să organizăm mai bine activitatea deoarece avem o serie de produse pe flux.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu așa cu teorie! Trebuie să-mi faci 220 tractoare pe zi și faci 62-68 tractoare din 220.

Tov Marin Nedelcu: (…) Din analiza făcută rezultă că nu putem livra din cauza unor componente necesare finalizării.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Dragă, tractoarele se execută zilnic. Ați transformat uzina de tractoare în atelier de reparații. Uzina are un flux tehnologic și trebuie să scoată zilnic câte 220 de tracatoare pentru că nu este atelier de reparații. La ,,Dacia” n-ați realizat 2 000 de bucăți, la autoturismele de teren n-ați realizat decât 40 la sută. Din 57 ați realizat 10 în 18 zile ale lunii martie. Ce se întâmplă? Acestea sunt produse de serie și trebuie să meargă pe flux. Voi ați dat toată organizarea producției peste cap!

Tov Marin Nedelcu:  Așa este tovarășe secretar general.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu ,,așa este tovarășe”. Nu se mai poate merge mai departe așa. Aici e vorba de comenzile pe care le-ați avut de făcut și pe total nu ați făcut decât 10 la sută din producție. Cum se poate una ca asta? Ce se întâmplă?

Tov Marin Nedelcu: Tovarășe secretar general vă raportez… ”

Dar Ceaușescu refuză adevărul. Nedelcu insistă cu lipsa unor repere și semifabricate. Grăbit să revină pe tărâmul lui ,,totul e posibil”, Ceaușescu l-a interpelat pe prim-viceprim-ministrul Ion Dincă. Dar și acesta a încercat să-l ancoreze în realitate: tractoarele contratacte la export nu puteau ieși pe poarta fabricilor nevopsite și fără componentele așteptate de la o fabrică din Urziceni, neintrată încă în  funcțiune. Dar Tovarășul refuză faptele astfel: ,,Sunt probleme în primul rând cu conducerea ministerului, de indisciplină și dezordini (…). Ați pierdut comenzi din cauza proastei activități și lucrurile s-au înrăutățit în loc să se îmbunătățească. Ce să discutăm?! Asta este problema care se pune aici și nu poate merge mai departe așa! ”

Sătul de mașini, Ceaușescu a cerut raportul Linei Ciobanu, ministrul industriei ușoare. Care punea nerealizările fabricilor de încălțăminte pe seama crizei de materie primă. Interdicțiile sacrificării animalelor au creat minusuri mari la pieile de bovine și porcine, zice ea. Dar Ceaușescu impune astfel minciuna, ajutat de anumiți curteni zeloși și fără sarcini directe de producție:

,,Tov. Nicolae Ceaușescu: Nu puteți să aveți! Practic pe trimestrul I s-a realizat programul prevăzut la bovine.

Tov. Silviu Curticeanu: Chiar mai mult.

Tov. Nicolae Ceaușescu (către Lina Ciobanu, n.red): (…) Ce tot vii să spui povești?

Tov. Lina Ciobanu: Vă raportez, tovarășe secretar, situația corectă.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Mergeți foarte, foarte prost cu toate”.

Dar fosta țesătoare ajunsă ministru raportează și că țesăturile nu s-au putut finisa  deoarece fabricile de confecții n-au avut presiune la gaz. Amplasate în centrul orașelor, întreprinderile au suportat restricțiile consumului casnic. ,,Nu a fost nici o problemă cu energia”, i-a închis gura Ceaușescu cu altă minciună.

Nici un pas fără escortă

Conform mărturiei gen. (r.) Dragoș Simionescu, fost aghiotant al lui Ceaușescu și al premierului Maurer, garda personala a președintelui țării sau Serviciul I din Direcția  a V-a, se compunea din trei grupe a câte cinci ofițeri fiecare. În plus, Tovarășul dispunea de trei aghiotanți, iar Tovarășa și fiul mezin de câte doi. Patru șoferi conduceau, cu schimbul, autoturismele Ceaușeștilor și alții patru mașinilor însoțitoare. Escortei i se adăugau, în deplasări, funcționari ai cancelariei prezidențiale, ziariști, armurieri, medic, bucătar, ospătari, maseuza, frizerul, croitorul și, după caz, maiștrii de vânătoare. Coloana oficială includea și o ambulanță antișoc, cu nume de cod Rândunica, echipată pentru urgențe. Serviciul I a fost bine apreciat, garda ,,prietenului Arafat” fiind pregătită de păzitorii lui Ceaușescu.

În anii 80 un cuvânt important în selecția gărzii și a ofițerilor celorlalte  servicii din Direcția a V-a îl avea soața lui Ceaușescu. Înaintea comandantul Direcției de Securitate și Gardă a președintelui Ceaușescu, îi testa ea. 

Uneori, garda primea atenționări de presupuși atacatori, furnizate de alte servicii ale Direcției a V-a. În funcție de acestea se decidea traseul Ceaușeștilor. Se recurgea și la echipaje fantomă pentru traseul obișnuit.  Sosia preferată pentru Ceaușescu a fost colonelul (r) Dumitru Burlan.

La trecerea convoiului prezidențial se oprea circulația pe traseul patrulat de milițieni și securiști în civil. Uneori, la volan trecea Nicolae Ceaușescu și ca măsură de siguranță, circulația se bloca pe ambele sensuri. Magazinele unde puteau fi cozi de desfințaseră.

Escorta era instruită să vadă potențiali atentatori cu explozibil în cetățenii care încercau să-i adreseze conducătorului țării un mesaj într-un plic. Atentatele deveniseră o obsesie. Fiecare centimetru de iarbă și arbuști din perimetrul grădinii reședinței se ,,peria” zilnic cu detectoarele de radiații. Cu toate acestea, o asistentă medicală  reușise perfomanța de a se arunca de trei ori în fața mașinii lui Ceaușescu, perturbând deplasarea coloanei. Voia pur și simplu ca președintele țării să intervină în divorțul ei!