Marea criză a marii industrii din ,,epoca Ceaușescu“

Greşelile cele mai mari ale lui Ceauşescu au fost economice, a afirmat fostul premier Maurer despre conducătorul  pe care mizase în 1965. Cu ajutorul documentelor de arhivă și a martorilor implicați, vom urmări în  cele ce urmează strategiile sale.

Conform liniei generale a economiei socialiste de dezvoltare a industriei grele, România devenise dintru-început dependentă de materiile prime sovietice. În primul rând, de minereul de fier. În efortul desprinderii, strategia cumpărării tehnologiilor străine din Occident și a materiilor prime din foste colonii, debutase în vremea lui Gheorghiu-Dej. N-a fost deloc ușor: până la afaceri, România a trebuit să-și regleze diferendele datorate naționalizării cu statele occidentale plătindu-le acestora despăgubiri.

Legați de Uniunea Sovietică

,,Capriciile“ lui Hrușciov – care, după ce în 1956, anunțase ruptura cu practicile staliniste de erijare a Uniunii Sovietice în frate mai mare, revenise la ele sub noua formulă a integrării în diviziunea internațională a muncii –  a condus la căutarea de noi piețe de cumpărare a fierului. Algeria, Brazilia și India au intrat de pe atunci în atenția liderilor români. Însă ruperea relațiilor economice cu Uniunea Sovietică, așa cum amenințase voalat Hrușciov, ridica probleme insurmontabile. Căci, ,natura“ mărfurilor schimbate între România și țara sovietelor este cu totul deosebită, după cum avertizase Alexandru Bârlădeanu, în iunie 1963, cu următoarea precizare: ,,Dacă ar înceta acest schimb, mai mult de jumătate din mărfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietică nu le vom putea vinde în altă parte, iar mărfurile pe care le luăm noi de la ei sunt mărfuri de mare valoare“.

În stilul caracteristic, Ceaușescu a preluat strategia succesorului cu bicisnicia vițelului care se opintește din coarnele necrescute să scoată stejarul bătrân din rădăcină. Astfel că, în loc să reducă dependența de materii prime sovietice, s-a legat încă mai strâns și cu mai multe sfori.

Export condiționat de importuri                   

Pe temeiul tradiției românești în extracția petrolieră, construise, după declarația lui Ștefan Andrei, o capacitate de 33 de milioane de tone de rafinare. Dar producția autohtonă nu atingea sfertul ei. Ceaușescu țintea la importarea țițeiului pentru prelucrare și vânzarea pe-o terță piață, în special în Moldova sovietică și Ucraina. Un plan pe mintea grăjdarului ce-și anunțase prietenii că se însoară cu împărăteasa. Se poate asta? – s-au mirat aceia. Sigur că da, dacă vreau eu, însurătoare-i de jumătate gata.

La Ceaușescu, după criza din Iran, fezabilă era doar o a treia parte. Aceea care depindea de el. Avea de găsit piețe noi de import, pe lângă cele de desfacere. Soluția de la ambele capete a redevenit tocmai Uniunea Sovietică. Așa a ajuns să-l șantajeze pe sovietici cu ieșirea din Tratatul de la Varșovia dacă nu ne livrează petrol și gaze. României. În acest context, în iulie 1984 s-a semnat convenția cu URSS pentru construcția, în comun, a unor obiective de extracție a gazelor. La extracția zăcământului de la Sovietabad (Turcmenia) România a participat, în anii 1984-1988, cu efective tehnice și umane în valoare de 300 milioane ruble transferabile. În 1985-1986, România primea câte 300 milioane mc gaze anual, iar în 1988-1989 câte 500 milioane mc anual. Pe baza acestei suplimentări, s-a trecut la alimentarea mijloacelor de transport și a tractoarelor cu gaz metan și metanol.

Galopul crizei energetice

Testarea  piețelor pentru export a condus la construcția altor capacități industriale energofage (fabrici de sticlărie, ciment, materiale de construcții, îngrășăminte chimice etc). Între timp s-au năruit și speranțele exploatării unor zăcăminte noi de cărbune. În 1984 s-a constatat, bunăoară, că și estimările celor aflate în exploatare au fost prea optimiste: în 7 ani, la lignit, gradul de asigurare urma să scadă de la 72 la 42 de ani, la antracit de la 108 ani la 34, iar la cărbunele brun cu  74 de ani. În zadar cerea Ceaușescu minerilor ,,obligatoriu să facă” planul. Starea de necesitate și regimul militarizat în centralele de cărbune, introduse  în toamna lui 1985 prin decret prezidențial, n-au folosit la nimic.

În această situație s-a investit pentru producerea echipamentului centralei nu­cleare de la Cernavodă de către IMGB și a apei grele la Turnu Severin. Alte investiții copleșitoare pentru populație s-au făcut în cele patru combinate de utilaj greu de la Iaşi, Cluj, Craiova şi la IMGB. Planul era ca industria constructoare de mașini, prin produsele sale să asigure cea mai mare parte a costurilor materiilor prime importate din URSS. Socoteala de-acasă nu se potrivește însă niciodacă cu aceea din târg. În loc de câștig la anumite sortimente se înregistrau  pierderi. Noi fabricam și exportam tablă la 150 $/tonă. Dar industria construcțiilor de mașini reclama o tablă de import plătită cu 2000 $/ tonă. Situațiile de acest fel îl enervau la culme pe Ceaușescu.

Dezastrul afacerilor cu lumea a treia

Dezamăgea și bilanțul investițiilor în lumea a treia. În anii 70, Ceaușescu transpirase din greu în vizite prin Africa și America Latină. I s-a părut că descoperise calea de aur a prosperității și independenței față de sovietici înființând societăți mixte cu guvernanții tinerelor națiuni independente.  Inspirat de sovromuri a transferat tehnologii și know-how românesc contra materii prime autohtone. Unele nici nu ajungeau în țară fiind valorificate de români pe alte piețe. Noile state și-au calificat în România numeroase cadre naționale, 11 000 de tineri fiind specializați în instituții superioare de învățământ între anii 1965 și 1985. În aceeași perioadă,  15 000 specialiști  români le-au fost  trimiși în ajutor.

În ianuarie 1984 s-a trecut la analiza activității societăților mixte. Prima desființată a fost Societatea mixtă SOMCAROM din Republica Centrafricană, creată în urmă cu un deceniu pentru amenajarea a zece mii de hectare teren pentru cultura bumbacului. Partea română a subscris atunci un capitalul de 90 000 $ și i-a creditat pe parteneri cu 3 272, 1 mii $. Afacerea s-a soldat cu pierderi nerecuperabile de 3 441 mii $ pentru români. Decizia acestor afaceri îi aparținuse lui Ceaușescu. Astfel că, în CPEx, pe tema  decretele de închidere a societăților mixte n-au fost discuții. Iar Tovarășul n-a avut pe cine  critica. 

În același an, la inițiativa părții române s-au lichidat Societatea Mixtă româno-iraniană Geomet și Societatea Autotractor-Kinshasa din Zair. Au urmat cele pentru exploatarea lemnului din Nigeria, de mașini unelte din Peru și de cauciuc din Liberia. 

Mintea românului de pe urmă

N-au adus profit nici creditele acordate de români. Libia și Siria, bunăoară, adoptaseră legi noi de reducere a importurile și de creștere a taxelor îngreunând transferul de valută. Cu mintea românului de pe urmă,  ajutorul către statele subdezvoltate a început a fi tratat cu mefiență și zgârcenie la București. Când Daniel Ortega, președintele Nicaraguei,  a venit, în 1985, în capitala României pentru a solicita ajutoare, Ceaușescu l-a refuzat. Nu se poate așa, i-a zis el, punându-i placa avantajului reciproc. I-a propus amenajarea terenurilor pentru cultivarea bumbacului,  sisteme de irigații și exploatare de zăcăminte contra cafea, bumbac, melasă, zahăr, minereuri.

,,Beneficii avem puține și pierderi mari”, a conchis Elena Ceaușescu asupra acestor afaceri. Dar la soluția importului de materii prime în sistem barter nu se mai putea renunța. Astfel că s-a decis reorientarea către prietenii din China, Mongolia și Vietnamul de Nord. Și către partenerii din CAER în frunte cu Uniunea Sovietică.

Asemenea situații erau cu totul străine populației. Presa deborda de elogierea marilor succese înregistrate de România sub conducerea lui Ceaușescu. În 20  de ani, scria oficiosul partidului în 1985, colaborarea cu țările în curs de dezvoltare a crescut în anii epocii Ceaușescu de la 34 la 99. În acest timp, românii au ajuns din urmă și depășit țări cu tradiție în producția pe cap de locuitor la oțel, cauciuc sintetic, fire și fibre sintetice, aparate de radio, ciment.

Domiciliu obligatoriu pentru intelectuali

Nicolae Ceaușescu s-a format ca revoluționar în anii stalinismului. Nu cunoștea  dezbaterile vechilor bolșevici asupra strategiilor și tacticilor pentru crearea unui stat al muncitorilor și țăranilor. Altfel ar fi luat seama că Troțki susținuse calea revoluției internaționale și pe temeiul previziunii că țările comuniste nu rezistă competiției de pe piața economică liberă. Economiile naționale sunt totdeauna influențate de evoluția și legile pieței mondiale, opinase creatorul Armatei Roșii. Iar succesul revoluției ruse se asigură prin sovietizarea celorlalte țări, în special din Europa Centrală.

Pentru impulsionarea producției, primul conducător al statului sovietic adoptase măsuri de încurajare a micilor proprietari. Din 1924 însă, Stalin a mers pe calea economiei etatizate, centralizate și planificate. Sub semnul acestei singure căi către comunism s-a format și a rămas Ceaușescu. Era fanatic în acest crez, după mărturia  fostului ministru de externe, Ion Stoian.

Ceaușecu n-a cunoscut nici izvoarele teoretice ale marxism-leninismului. O  lectură a Utopiei lui Morus, din ideile căreia se inspiraseră socialiștii secolului al XIX-lea, i-ar fi clătinat, poate, iluzia gândirii sale politice ,,originale”.

În ,,locul fericit” imaginat de Morus, proprietatea ar fi fost comună. Cetățenii și-ar fi ocupau locuințele prin tragere la sorți. N-aveau ce și de ce să le încuie. În blocurile muncitorești, apartamentele repartizate prin sindicat semănau ca fagurii albinelor. Nu reușeau să le personalizeze nici mobilierul și decorațiunile interioare. Comerțul socialist punea în vânzare câteva modele de dormitoare, sufragerii și bucătării, prototipurile fiind avizate de însuși Ceaușescu. Tovarășul a mers cu egalitarismul atât de departe încât, în vara lui 1989 a destituit-o pe Venerica Pătru din funcția de prim-secretar al județenei de partid Vâlcea pe motiv că, în cârdășie cu alți demnitari locali, ,,îmbunătățise” standardele de  finisare ale blocului unde locuiau.

În Utopia visată de Morus în urmă cu cinci sute de ani, toată lumea muncește.  Dar nimeni nu se specializează într-un anumit domeniu, postulase autorul în limitele epocii sale. Toți cetățenii României lui Ceaușescu erau obligați la muncă, altfel riscau închisoarea sau condamnarea la locul de muncă sub acuzația de parazitism sau venituri ilicite. Cu cât specializarea se făcea mai greu, sporeau restricțiile lor. Posturile în cercetare dispăruseră de la sfârșitul anilor 70. Absolvenții liceelor de specialitate și ai învățământul superior erau obligați, fără drept de apel, să se stabilească la locul repartiției.  Pentru tinerii intelectuali, orașele mari, cu peste 150 000 locuitori, s-au închis din 1981. Situația se agrava în cazul celor cu medii foarte mari, beneficiarii burselor de stat pentru studenți. La absolvire, în caz de neprezentare la post, statul îi obliga să returneze contravaloarea burselor. În plus, neefectuarea stagiului de trei ani în postul repartizat de comisia guvernamentală atrăgea după sine pierderea dreptului de-a profesa în specialitate.

Scrisorile adresate Elenei Ceaușescu, în subordinea căreia intra și învățământul, vădesc situații absurde. Activistul Simion Bexa, secretar al Primăriei Reghin (Mureș), s-a adresat, în 1986, Tovarășei cu rugămintea de-a aproba detașarea soției sale, medic stagiar la Buhuși, acasă. Aveau trei copii preșcolari, iar el fusese detașat, un an, să urmeze o școală de partid la București. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, lucrurile s-au înrăutățit în  1989 când o ședință CPEx a fost convocată tocmai în legătură cu absolvenții din acel an. Și s-a decis eliminarea oricărei excepții de la efectuarea stagiaturii. Să stea acolo unde au fost repartizați, a zis Elena Ceaușescu, dar să li se creeze condiții. ,,Pot să trăiască și în corturi”, a replicat și mai dur Ceaușescu.

Morus nu și-ar fi putut imagina cetatea condusă de-un despot care despărțea soții unul de altul sau, și mai rău, părinții de copii minori! Recomandase însă planificarea economiei și însărcinarea guvernului cu gestionarea producției și cu repartizarea bunurilor. În acest punct, utopia stăpânea România! Doar că guvernul se afla la porunca tiranului și a nevestei sale care trăiau fără bani, cu bunuri distribuite gratuit.

Dar, după cugetarea scriitorul proletar Maxim Gorki, ,,nu există otravă mai ticăloasă decât puterea asupra oamenilor”. Iar Ceaușeștii se intoxicaseră mortal cu ea.

În CPEx, ca la armată

Amprenta cea mai puternică asupra lui Ceaușescu se pare c-a pus-o șefia la DSPA. Găselnița lui Troțki de-a subordona ofițerii comisarilor politici a făcut din Armata Roșie o excepție în istoria militară. Amintirea povestită de Ion Ioniță, fostul ministru al Apărării despre prima sa zi de muncă la armată dă de gândit. Noul politruk cu trese de locotent, fără să fi fost o zi soldat, a întrebat un ofițer de carieră pe cine și cum trebuie să salute. Dar dv. nu trebuie să salutați pe nimeni! – i-a răspuns acesta. Asupra tânărului Ceaușescu asemenea reguli au avut, în timp, efecte devastatoare.  Acolo a simțit, în modul cel mai concret, puterea activistului de partid asupra celorlalți.

Românilor le-a fost fatală deprinderea plăcută lui Ceaușescu de-a ordona. Stilul raportului cazon cu ,,permiteți să raportez“ și ,,am înțeles, să trăiți“, secretarul general l-a impus și în nucleul de decizie al partidului. Umil și șovăielnic, premierul Constantin Dăscălescu i se adresa cu  introduceri ca acestea:,,Dacă-mi permiteți, tovarășe Ceaușescu, aș vrea să spun câteva cuvinte…”. Se întâmpla să i se dea și onorul – cu aplauze, în picioare -, la finalul unei ședințe CPEx. În ultimii ani, în ședințe ,,vorbeau Ceauşeştii între ei sau luau la rost pe câte unii“, după mărturia lui Ștefan Andrei. Cu excepția Tovarășei, ceilalți nu ieșeau din rând. Dar în decembrie 1989 când Ceaușescu a amenințat cu demisia, subordonații l-au implorat să nu-i părăsească. Nu mai știau trăi fără dominația lui. 

În ,,bătălia” sarcinilor de plan și de export, demnitarii erau ,,rotiți” dintr-o funcție în alta, fără a li se cere acordul, ca pe câmpul de luptă. La supărări mai mari, Tovarășul le lua comanda. Transferul într-o funcție de director sau conducător de județ putea să pară o teribilă ,,cădere“ unor obișnuiți cu aerul din piscurile puterii. În terminologia de partid o  numeau marginalizare sau, după caz, trimitere la munca de jos. Motivele fiind secrete, românii au văzut în asemenea schimbări ceea ce și-ar fi dorit ei să fie – o opoziție contra lui Ceaușescu. În percepția publică, Virgil Trofin, Ion Iliescu sau Cornel Burtică au dobândit astfel aura de opozanți la politica lui Ceaușescu.