Mănescu garat pe linie moartă, Bodnăraș petrecut la cimitir cu alai preoțesc

La mijlocul anilor 70, Ceaușescu a scăpat și de ultimii ,,baroni ai lui Dej”: Corneliu Mănescu și Emil Bodnăraș. Pe fostul șef al diplomației românești l-a jignit lăsându-l fără slujbă. Iar pe bolnavul Bodnăraș, fostul său superior la Armată, l-a obligat să moară în funcții.

Deosebit s-a încheiat  mandatul șefului diplomației de la București. Lui Corneliu Mănescu i s-a adus pur și simplu  la cunoștință că va fi ,,eliberat” din funcție, pe nepusă masă, într-o ședință a Comitetului Executiv din toamna lui 1972. Un moment cu totul neașteptat și nemeritat, după mărturia lui (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Polirom, 2001).  Mai ales că simțise că ar fi avut șanse și în alegerea ca secretar general al Organizației Națiunilor Unite, după ce fusese președintele celei de-a XXII-a sesiuni a ONU (1967-1968), singurul român ce-a deținut această funcție.

Pelerinaj la mănăstire

Ca succesor al său Ceaușescu l-a numit pe fostul adjunct al ministrului MAE, George Macovescu. Alt demnitar cu pete la dosar – ca fost funcționar în ministerul Propagandei din regimul Antonescu -,  categorie tot mai pe placul vigilentului Ceaușescu în exploatarea slăbiciunilor celorlalți.

După succesele din diplomație, Mănescu crezuse chiar că va fi promovat într-un post de vârf, la guvern. Nu i s-au comunicat însă nici motivul debarcării, nici viitorul loc de muncă. Jignit de incertitudinea în care-l aruncase Ceaușescu, Mănescu și-a părăsit locuința instalându-se, cu soția, la Hotelul Cota 1 400 din Sinaia. Agasați de trena supraveghetorilor, cu sprijinul patriarhului Iustinian soții Mănescu s-au retras la Mănăstirea Cozia.

Zvonurile că fostul minstrul de Externe s-a apropiat de cele sfinte și poate, chiar se gândește la călugărie, s-au răspândit atrăgând roiuri de turiști care cereau să se  fotografieze cu el. Fără-ndoială că nu asemenea vești aștepta Ceaușescu despre demnitari. Astfel că după câteva luni de neobișnuită vacanță, Mănescu a fost instalat vicepreședinte al Frontului Unității Socialiste, funcție mai curând decorativă decât deliberativă.

Bârfe și conspirații  

Între bârfele vremii s-a strecurat și aceea că invidia Elenei Ceaușescu față de frumusețea soției lui Mănescu, ar fi cauzat acea demitere. Danei Mănescu i-ar fi fost, chipurile, adresate omagiile cuvenite soției lui Ceaușescu într-o vizită în străinătate.

Arhivele Securității  dezvăluie însă o veritabilă conspirație de interese a serviciilor speciale externe contra lui Mănescu. Puțin agreat de capii DIE pentru aroganța și antipatia cu care-i trata pe ofițerii trimiși în străinătate, aceștia-i pregăteau un succesor acționând în cooperare cu VIP-uri ale secției de Relații Internaționale a Comitetului Central și aspiranți la posturi de vârf din interiorul centralei MAE.

Pentru a-și asigura spații de manevră favorabile ascensiunii și intereselor personale, acționa un  ,,club al oltenilor”. Inițiatorul său părea Ștefan Andrei, prim-adjunct al numitei secții, bun prieten cu Ion Mihai Pacepa,  adjunctul șefului DIE și cu Cornel Pacoste, care va deveni din 1973 adjunctul lui George Macovescu la Externe. Printre susținătorii acestui grup informal se aflau Dumitru Aninoiu și Constantin Flitan, după cum arată documentele consultate și publicate de Mihai Pelin (DIE 1945-1980. Din culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, 1997).  

Cât din îndepărtarea lui Mănescu s-a datorat avântului acestor ,,lupi tineri” în a lua beregata bătrânului haitei,    și cât geloziei provocate de Mănescu lui Ceaușescu sau Maurer, va fi greu de aflat. Dar perioada 1961-1972, cu Mănescu în fruntea Externelor, rămâne timpul de glorie al diplomației românești.

Rugămințile lui Bodnăraș

Dacă demisia lui Maurer a fost aprobată ușor de Ceaușescu, iar de Mănescu s-a debarasat fără explicații, altfel a procedat cu Bodnăraș.

Pe acest supraviețuitor miraculos al seismelor din conducerea partidului, Ceaușescu l-a obligat să-și primească moartea  la datorie. Cardiac vechi, Bodnăraș suferise un prim infarct în 1969, după cum arată scrisorile lui Bodnăraș adresate lui Ceaușescu (Stelian Tănase, Ultimele scrisori ale lui Emil Bodnăraș, SferaPoliticii, nr. 43/1996).

Alte accidente vasculare l-au determinat să-i solicite secretarului general, încă din vara lui 1974, ,,retragerea definitivă din orice funcțiune de conducere în partid și în stat”, după cum reiese din scrisoarea ce i-a adresat-o în noiembrie 1974. A fost nevoit să revină cu cererea și după ce-a aniversat împlinirea vârstei de 70 de ani, amintind și suferința unei intervenții oculare. Abandonând formulele oficiale, la sfârșitul scrisorii i s-a adresat lui Ceaușescu cu ,,dragă Nicule” rugându-l să-i acorde o întrevedere.

Dar maestrul ,,combinațiilor” arestării lui Foriș, predării lui Ion Antonescu Armatei Roșii și altor fapte memorabile din istoria partidului a fost menținut în conducere în pofida declarațiilor sale că nu mai poate satisface exigențelor funcțiilor ocupate.

A decedat în ianuarie 1976, fiind înmormântat la cererea sa, cu mare alai preoțesc, în pământul natal din Câmpulung Moldovenesc.

Murise, oare, împăcat de ,,realizările” sale? Se pare că nu după săracele mărturii ce merită considerație. S-a plâns de evoluția lui Ceaușescu fostului său protejat Corneliu Mănescu când l-a vizitat în Spitalul Elias. Scăpase frâiele din mână, i-a zis, și în politică și în economie, făcând colaborarea cu el imposibilă.

La capătul vieții, dezastre contabiliza Bodnăraș și în viața personală. În vila cu piscină din Primăverii locuia doar cu băiatul înfiat, Gheorghiță. Singurul său copil, o fetiță, decedase de cancer iar de soție fusese împins să se despartă din interesul îndepărtării nevestelor rusoaice și evreice de bărbații din nucleul puterii.

Lui Ceaușescu i-au supraviețuit Mănescu și Maurer. Fostul ministru de Externe a revenit în diplomație ca ambasador al României la Paris. Dar Maurer s-a complăcut într-o dolce far niente stare de rentier de lux al statului român: cu șofer la scară, reședințe la București, Snagov, Neptun și Predeal, dipunând la discreție de rezervațiile din toată România și compania aferentă organizării vânătorilor. Altfel, bucureștenii îl puteau vedea plimbându-se prin împrejurimile lacului Herăstrău. Iar foștii tovarășii și securiștii ce-l aveau în obiectiv aflau că lucrează la o exegeză asupra doctrinei marxiste. Din cartea proiectată a fi intitulată ,,Marx și lumea de azi” n-a reușit să scrie, până la capătul vieții, nici un singur capitol, după propria lui mărturie (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, București, 2008).