Ion Iliescu şi ,,golănia studenţească” din 1968

A fost Ion Iliescu, în 1971, un ,,disident” al politicii lui Ceauşescu? Au existat în biografia sa fronde care să-i determine ,,marginalizarea”?  Arhivele conturează portretul unui activist nemilos în ,,marginalizarea” altora pentru menţinerea spiritului combativ în rândul tineretului.

La începutul anilor 70, ,,marginalizarea” lui Ion Iliescu n-a fost o situaţie excepţională, ci o practică uzuală a leadership-ului lui Ceauşescu. ,,Zâmbărețul” activist care ,,lumina” ședințele Secretariatului cu permanent optimist și bună dispoziție, ,,copilul teribil” al conclavului decizional cu alură de ,,băiat bun” al oricărui timp, după cum l-a descris Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se… Aburul halocinogen al cernelii, Memorii, vol. 1, București, Curtea Veche Publishing, 2005), nu-i oferea Tovarăşului certitudinea fermităţii,  intransigenței și avântului revoluționar ce dorea să-l imprime vieţii românilor.

Colindul din Crăciunul anului 1968

În biografia secretarului cu Propaganda nu sunt momente de ,,șovăire” la linia partidului.

Dovadă în acest sens poate fi ședința conducerii organizației de tineret convocată de liderul UTC, Ion Iliescu a doua zi după Crăciunul anului 1968. Evenimentul, determinat de emulația liberalizării, merită povestit.

În Ajunul Crăciunului, studenții colindaseră Capitala. Lucrurile s-au petrecut astfel după relatarea Anei Șincai, capul ,, golăniei studențești”, cum numise atunci faptele șeful UTC-ului:  ,,Fetele din cămin derulau suluri de hârtie de la ferestre, iar băieții de la Po­litehnica, câteva zeci, veniti din Gro­ză­vești, dădeau foc la hârtie de jos. Era o atmosferă plăcută. De acolo, spre mie­zul nopții, am plecat mai mulți să colin­dăm și la alte cămine. Pe parcurs s-a alăturat un grup masiv de studenți veniti din Grozăvești. Prima destinație a fost căminul din Piața Kogălniceanu, unde am dansat Hora Unirii și am aprins torțe. Am mers apoi în Piața Universității, un­de am dansat din nou Hora Unirii. Ajunul Crăciunului era numit atunci “sărbătoare folclorică natională” și nu ne-am închipuit că Hora Unirii poate să fie un delict na­țional. În drum, am trecut pe lângă Ambasada Cehoslovaciei, unde am ovaționat și i-am lăudat pe cehoslovaci pentru Primăvara de la Praga. Le-am spus colegilor că trebuie să mergem să-l colindăm pe Ceaușescu, ca să-si dea seama că nu avem intenții rele.”(Ana Şincai, Adrian Cioflâncă, Cum am devenit instigatoarea numărul 1, Revista 22 din 22 decembrie 2006).

În versiunea povestită de Ion Iliescu componenților Biroului CC al UTC, totul a pornit de la un  „așa-zis colind” și a sfârșit în fața ambasadei americane, unde „cetățeanca (Ana Șincai, n.n.) a început să strige ,,Libertate, libertate pentru studenți”.

Vigilenţă revoluţionară şi ,,marginalizare” exemplară

Cine spune adevărul? Iliescu în 1968 sau Ana Șincai în recenta-i relatare? Mai curând iniţiatoarei demonstraţiei căci, în 1968, a striga libertate, la Bucureşti, în fața ambasadei Cehoslovaciei era mai periculos decât în preajma ambasadei americane. Viitorul promotor al ,,comunismului cu fața umană”  învinuia, în 1968, practicile folclorice. „Cultivăm tradiții ale poporului dar de ce în ajunul crăciunului?”, era retorica lui finalizată, pe loc, cu decizia demiterii conducerii celor două ziare studențeti  Scânteia tinretului și Amfiteatru. Un impuls public pentru îmbunătățirea muncii de propagandă. O ,,marginalizare” a şefilor celor două publicaţii, în fapt, operată de Iliescu în virtutea aceloraşi reflexe funcţionale ale vigilenţei de partid. 

Consecință a „golăniei studențești” a fost şi decizia de-a trimite elevii și studenții în vacanța de iarnă înaintea sărbătorii Crăciunului, stingând astfel focarele cu potențial ,,golănesc”. Colindul din Ajunul lui 1968 a sfârșit cu un proces și cu trimiterea Anei Șincai la tratament neuropsihiatric la Spitalul 9.

Felicitările Elenei Ceauşescu

Alt moment bun în ascensiunea lui Iliescu a fost impresia speech-ul ținut la Congresul al X-lea când Apostol fusese ,,denunţat” de  Dăscălescu. Deoarece nu lucrase ,,nemijlocit” cu proscrisul Apostol, după propria sa mărturie, liderul UTC a ,,dezaprobat apucăturile unor familii de demnitari – soții și copii – care depășeau orice norme de decență, își afișau sfidător bunăstarea, în contrast cu viața oamenilor și climatul din societate” (Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, Bucureşti, Editura enciclopedică, 2004). Ceilalți l-au apluadat la scenă deschisă. Entuziasmată, spectatoarea din primul rând Elena Ceaușescu s-a ridicat să-l felicite. În întruparea climatului modestiei și disciplinei de partid, Ionel promitea atunci să devină o cârjă de nădejde a soților Ceaușescu.    

La propunerea lui Ceauşescu devenise Iliescu, în februarie 1971 şi secretar al Comitetului Central. „De Iliescu eu nu vreau să spun nimic, l-a recomandat secretarul general. Este un tovarăș bun, îl cunoașteți cu toții. Are și el însă lipsuri care s-au manifestat. De fapt, și el într-adevăr trebuie să studieze chiar mai bine problemele muncitorești, să meargă mai mult și să cunoasă chiar mai bine aceste probleme. Încă n-am hotârât dar poate i se va da munca cu propaganda.”

Pe mâna lui Iliescu în promovarea lui Dan Marţian

Cât despre curajul lui Iliescu în fața lui Ceaușescu, după cum reiese din stenogramele consultate, s-a manifestat într-un singur caz: susținerea lui  Dan Marțian  ca succesor al său în fruntea tineretului. Acelaşi Dan Marţian care va fi primul preşedinte al Camerei Deputaţilor după moartea lui Ceauşescu.

Aboslvent al unei școli de cooperație, licențiat în științe economice la București, și apoi în istorie la Moscova, cu traiul câștigat exclusiv din solda partidului, Marţian n-a fost pe placul lui Ceaușescu. Tovarăşul voia un „tehnician”,  „pentru că celălalt (Marţian, n.n.) este filozof și filozof nu vrem la UTC”.

Susținut şi de Răutu, Iliescu şi-a impus prietenul. Marţian a rezistat însă până la o nouă restructurare făcută de Ceaușescu.  Care l-a înlocuit cu Ion Traian Ștefănescu, fostul șef de promoție al Facultății de Drept din București în anul Congresului IX, un ,,tehnician” format de România socialistă, fără stagii profesionale și de îndoctrinare în țara sovietelor. 

Judeţeana de partid – probă finală de măiestrie    

Coborârea lui Ion Iliescu din Olimpul comunist n-a fost o decizie excepţională determinată de disidenţa lui.

Practica era obişnuită în planul de carieră al celor ,,veniți la masa pusă”. După promovările în structurile de tineret sau ale DSPA, merituoşii erau vărsați în secretariatele județenelor de partid pentru proba finală a măiestriei de lider comunist: mobilizarea clasei muncitoare și țărănimii în realizarea sarcinilor partidului. În aceeaşi situaţie s-au aflat, la începutul anilor 70, şi alţii ca Iliescu.  Ion Dincă a fost trimis să conducă judeţul Argeş, Iosif Banc la judeţeana Mureș, iar Miu Dobrescu la Iași. Spre deosebire însă de acești reprezentanţi ai proletariatului, Iliescu avea în biografia sa revoluționară doar două stagii de voluntar pe șantiere ale tineretului. Unde neîndoienic nu mânuise târnăcopul sau lopata, ci se ocupase de partea agitatorică şi birocratică.

După căderea regimului, în manieră fesenistă, şi învinuirea de ,,intelectualism” adusă de Ceaușescu lui Ion Iliescu a fost interpretată ca o acuză de părtinire a intelectualilor  de către un intelectual. În Expunerea la Conferința Naţională din iulie 1971, Ceaușescu obiectase însă în felul următor: ,,Tovarăşul Iliescu a lucrat cîţiva ani la tineret – pînă acum cîteva luni. (…) Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate! Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea activităţii în rîndul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul cînd tovarăşul Iliescu a condus munca.“