Infractori și conspiratori în epoca Ceaușescu

În anii 80 societatea românească nu parcurgea doar crize energetice și alimentare, ci și o gravă criză morală. Arhivele demonstrează că, periodic, Ceaușescu grația infractorii  deoarece nu mai încăpeau în penitenciare. Iar mărturiile arată că au existat și conspiratori împotriva lui.

Propaganda și cultul personalității dictatorului au accentuat duplicitatea oamenilor, conducând la ceea ce-a fost numit o ,,schizofrenie de masă”. Una spuneau, alta gândeau și făceau românii. Omul nou ,,încremenise în proiect”, după o uzitată expresie post-comunistă. 

Deținuți, mândria țării

Cenușiul cotidianului l-a colorat însă Bulă. Creație anonimă și tot atât de populară ca,,frunza verde” din folclorul românesc, Bulă a fost „disidentul” numărul unu. Printre isprăvile buclucașului personaj ar fi fost și titlul de laureat al Festivalului Național ,,Cântarea României”. Cântase, ca prim solist al unui cor de pușcăriași, marșul patriotic Deținuți, mândria țării. Anecdota apăruse după una din periodicele grațieri ale epocii de aur. Comunicatele publice nu specificau nici numărul celor eliberați, nici infracțiunile lor. Dar actele de clemență surveneau des și motivate de apropierea unor sărbători sau aniversări politice. Amnistia apărea astfel ca expresie a simpatiei regimului față de infractori.

Altfel stăteau însă lucrurile în bucătăria partidului. La 27 octombrie 1987, bunăoară, Ceaușescu a propus CPEx-ului spre aprobare un decret al Consiliului de Stat. Prin el se amnistiau toți condamnații cu pedepse de până la 5 ani închisoare, se reduceau cu o treime pedepsele de 5-8 ani închisoare și cu o cincime condamnările de 8-10 ani. ,,Să fie cu un prilej”, au  zis Ceaușeștii. Iar acesta s-a nimerit a fi,,apropierea” celei de-a 40 aniversări a Republicii.

După obicei, n-au fost discuții, ci accept unanim. Dar documentația strict-secretă a decretului prezintă starea de infracționalitate a societății românești și ineficiența codului eticii și echității socialiste.

Infractori peste plan

 Deținuții, informa Tudor Postelnicu, ministrul Internelor, realizaseră planul lor de producție pe anul precedent și pe lunile anului în curs, plus venituri suplimentare (866 milioane lei). Dar efectivul lor se ridicase la  66 346, depășind cu o treime capacitatea penitenciarelor și a școlilor de reeducare. Cu dificultățile aferente de cazare, hrană, folosirea forței de muncă și pericole de epidemii. S-a propus, în consecință,  grațierea a 34 000 de persoane.

În tabloul infracțiunilor, majoritare sunt cele contra persoanei și a avutului personal (48,5%), dintre care 7 500 omoruri, 4 215 violuri și 9 227 furturi. Condamnările pentru infracțiuni contra avutului obștesc sunt sensibil mai puține (25,7% din totalul condamnaților). Aceasta deoarece ,,ciordeala” din fabrici sau din agricultura socialistă se pedepsea, în principal, cu condamnări la locul de muncă. Condamnările pentru prostituție (75) și pentru călătorie frauduloasă pe CFR (93) particularizează peisajul.

Nu apar în aceste evidențe nici ,,marii afaceriști”, condamnați pentru fraudarea statului și venituri ilicite. Afacerile lui Triță Făniță, în care se implicase și Cornel Burtică, unul dintre favoriții lui Ceaușescu, reverberau sub formă de zvonuri. Ori satirizate ca-n filmul Secretul lui Bachus, inspirat de afacerea cu vinuri perfectată de un anume Ștefănescu. Din profiturile rețelei se zvonea că se înfruptase și unul dintre frații lui Ceaușescu.  

Complotul generalului Ioniță

Cât adevăr și câtă legendă în complotul pus în seama lui Ion Ioniță? În documentele intrate în circuitul cercetătorii nu există urme. Dar din acestea lipsesc, ciudat, dosarele de cadre ale presupușilor conspiratori. 

Generalul Ion Ioniță are o biografie de om norocos. S-a născut în 1924, într-o familie dâmboviţeană cu 13 copii. N-au supraviețuit decât patru. În Capitală s-a calificat lăcătuş și s-a angajat la CFR Bucureşti Triaj. În septembrie 1944 a părăsit bancul de lucru, recalificându-se activist. Deși nu fusese o zi soldat, în 1948 partidul l-a încadrat la Direcţia Superioară Politică a Armatei cu grad de locotenent. A « crescut » în ierarhia militară ca Făt-Frumosul din poveste : după nici şapte ani  purta epoleţii de general ! După specializarea în Uniunea Sovietică a avansat și în funcțiile de comandă. Iar  la moartea lui Leontin Sălăjan, Ceaușescu i-a încredințat lui Ioniță conducerea  Armatei (1966-1976).

În 1978, Ioniță a fost numit prim-vice-prim ministru al Guvernului cu responsabilitatea transporturilor, sănătății, apelor, Canalului Dunăre-Marea Neagră, marinei, aviației civile și militare. Suportase, se pare, efectul mișcării de șahist a lui Ceaușescu care-și promova subalternii căzuți în dizgrație în funcții decorative, trecându-i pe linie moartă prin a doua mutare. Din funcția de la guvern ar fi putut însă Ioniță să-și recruteze camarazii viitoarei conspirații. Deși suferind cardiac, pe Ioniță l-a nemulțumit decizia pesnionării sale la 58 de ani.

Fosta ilegalistă Cecilia Ioniță (născută Wolfsohn) menționează în memoriile sale că, din primăvara lui 1984, soțul ei s-a angajat într-o într-o conspirație contra lui Ceaușescu.

Conspiratorii

Ioniță primea acasă vizitatori cu care se întreținea prin bilețele, soției revenindu-i sarcina să le ardă. Printre aceștia i-a numit pe generalul Nicolae Militaru, pe comandorul Radu Nicolae și pe Virgil Măgureanu, vizita celui din urmă trezindu-i suspiciuni. Uneori, Ioniță pleca la întâlniri conspirativ în afara Bucureștiului. După căderea regimului, a scris ea, Ion Iliescu a confirmat teoria conspirației conduse de Ioniță, amintind arestarea comandorului Radu Nicolae și imprudența lui Militaru.

Detalii spectaculoase a adăugat generalul Ștefan (Istvan) Kostyal într-un interviu acordat lui Toma Roman jr.. Fost ilegalist timișorean, trecuse liniile sovieticilor pe frontul de Est, predându-se acestora. Revenit în România, via Budapesta, a fost și el trimis la studii militare în Uniunea Sovietică. A revenit, ca și Militaru, însurat. În înțelegere cu Ioniță au atras printre conspiratori pe  generalul Ion Hortopan și pe comandorul Anton Bejan. Kostyal a mărturisit că el informase ambasada sovietică de la București asupra planului de ocupare a sediului CC cu divizia de tancuri comandată de Hortopan când Ceaușescu se afla în vizită în Canada. Vina descoperirii complotului a fost aruncată de Kostyal asupra lui Virgil Măgureanu.

Fără onoruri militare

Ca să evite scandalul în jurul unor personaje cu legături sovietice, Ceaușescu a procedat cu discreție. Kostyal a fost condamnat la doi ani și șase luni închisoare pentru delicte de drept comun: acuzat că și-a modificat contorul ca să fure curent și deținere de valută (câteva ruble sovietice și leva bulgărești). La Congresul al XIII-lea, din Comitetul Central au fost scoși, fără motivații, Ion Ioniță, Nicolae Militaru, Ion Iliescu și  Janos Fazekaș. Cel din urmă a fost astfel asociat cu conspirația.

Zvonuri au circulat despre moartea generalului Ioniță. N-a murit de suferința cardiacă pentru care-a fost pensionat, ci de cancer la abdomen. Boala s-a declanșat, după mărturia soției sale, după o lovitură dureroasă primită în înghesuiala dintr-un autobuz. S-ar zice că zice că povestea aducea cu a faimoasei ,,umbrele bulgărești”! Nu iese fum fără foc, șopteau românii, mirându-se că defunctul n-a  primit onoruri militare. Și nici n-a fost condus pe ultimul drum de foștii tovarăși din conducerea țării.

Ultima ceartă a Ceaușeștilor

A fost sau n-a fost conspirație? La 22 decembrie 1989, în prim-planul scenei politice au reapărut presupuși conspiratori.

Izolați în cazarma din Târgoviște, după mărturia unuia dintre paznici (reprodusă de Viorel Domenico, Ceaușescu la Târgoviște, Editura Ion Cristoiu, București, 1999, Ceaușeștii s-au certat o singură dată: pe temă lor. Aflaseră de la paznici despre prestația lui Ion Iliescu și a generalului Militaru la televizor.  Furios, Ceaușescu i-ar fi reproșat nevestei că-l împiedicase ,,să-i termine”. Militaru avea probleme personale, și-ar fi ,,scuzat” ea protecția. ,,Tu nu m-ai lăsat să fac lucrurile pe care le hotărâsem…să-i terminăm… Ai să vezi că or să ne termine ăștia doi pe noi”, ar fi prezis Ceaușescu.

Arhivele păstrează, într-adevăr, o scrisoare de solicitare a unei audiențe adresată de Militaru lui Ceaușescu pentru a-i ,,raporta unele probleme deosebite de ordin personal”. Audiența s-a aprobat însă în martie 1983.  Să fi fost Militaru  mai aproape de Ceaușești decât de conspiratori?!

,,Meditația transcendentală” și frica de ,,sectanți”

Măsurile dure împotriva intelectualilor și artiștilor care participaseră la “Meditaţia transcendentală” justifică ipoteza că dictatorul văzuse în grupul adepților niște potențiali conspiratori. În 1982, Ceaușescu a trimis la munca de jos circa 250 de cercetători, artiști și oameni de cultură. S-au destitituit miniștri și a desființat Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. Singurele referințe publice pe această temă, în epocă, le-a făcut revista Pentru patrie, publicație a Ministerului de Interne. Îi învinuia, printre altele, pe adepții ,,transcendentalilor” că visează dominaţia mondială şi să „guverneze întreaga lume”.

Ceaușescu și-a exprimat poziția în ședința CPEx din 27 aprilie 1982. Istoria avea rădăcinile în 1977 – an al restructurării specializărilor în științele socio-umane în România și al constituirii “Cartei 77” în Cehoslovacia. Un anume Nicolae Stoian, cetăţean francez de origine română, intrase în legătură cu ataşatul cultural al României la Paris propunându-i aplicarea unui program de “inteligenţă creatoare”. În urma acestei deja dubioase înțelegeri, imigrantul a revenit în țară pentru experimentul programat la Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti condus de Virgiliu Radulian.

Proiectul reprezenta însă introducerea mișcării „Meditaţia transcendentală” în România. O sectă religioasă și reacţionară, după opinia lui Ceaușescu, în spatele căreia se ascund ,,tot felul de şarlatani, inclusiv spioni şi agenţi ai diferitelor state străine”. Mișcarea fondată în anii 50 de călugărul indian Maharishi Mahesh, dobândise popularitate prin adepți celebri precum membrii formaţiilor Rollings Stones şi Beatles. Iniţiatul primea de la magistrul său o mantra secretă. Apoi urma ciclul promovării la rangul de magistru care iniţia noi adepți.  Cam semăna, i se va fi părut lui Ceaușescu, cu ,,inițierea” în organizația secretă a PCdR și cu ,,mantrele” secretelor și numelor ilegaliste!

Succesul ,,Meditației” la București a fost absolut. La conducerea partidului a ajuns lista cu 371 adepți, aproape toți “pe bază de angajament”. Cam jumătate, adică, din efectivele PCdR în vara lui 1944! În plus, la secretul mantrei se angajase ,,floarea intelectualității românești”, după expresia lui Andrei Pleşu.  Printre VIP-uri se aflau poetul Marin Sorescu, tenorul Nicolae Florei, naistul Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, profesorul de filosofie Mihai Şora (fost ilegalist), academicienii Victor Săhleanu şi Ştefan Milcu, psihologii Irina Holdevici și Aurora Liiceanu. Artiști, literați și oameni de știință cu turnee și stagii în străinătate, unii cu legături solide, din vremea studenției, în Uniunea Sovietică. Altă  constatare ce-ar fi  putut stârni în memoria lui Ceaușescu ecoul canalelor și organizațiilor ilegale patronate de Moscova! De ,,atitudine de gură-cască” și lipsa vigilenței a fost învinuită, de altfel, conducerea ministerului de resort.

,,Sectanții” nu pot rămâne profesori, învăţători sau cercetători, a decis Ceaușescu, forțând specialiști de înaltă clasă să-şi câştige pâinea ca muncitori necalificați. Unii dintre ei s-au îmbolnăvit. Alţii au solicitat clemență, reintegrare profesională şi reprimirea în partid. Printre altele, misterioasa ,,afacere” și consecințele sale au potențat frica oamenilor de Securitate.

Frontieriștii și ,,drepturile omului”

Amosfera otrăvită a discursului public care trâmbița tripla calitate a oamenilor muncii de producători, proprietari și beneficiari incita angajații la ,,sabotarea” programului comunist. Agresiunea creștea pe măsura frustrările la care erau supuși. Și nu în ultimul rând, a propagandei care-i obliga la asumarea angajamentelor mincinoase. Disciplina la locul de muncă, atâta cât fusese, s-a dus de râpă. Dacă șefii direcți reproșau absențele, întârzierile sau consumul de alcool, muncitorii replicau nedorit amintind întreruperile de curent și penuria de materii prime, frigul insuportabil de-acasă și de la serviciu. Dar locul de muncă fiind garantat, poporul muncitor nu dădea înapoi sub ploaia de sancțiuni. Pentru încălcarea Decretului 400 care interzicea consumul de băuturi alcoolice și fumatul la locul de muncă, în 1982, doar în industria chimică s-au aplicat 14 000 sanțiuni și s-au trimis în judecată 6 600 de angajați.

În ceea ce privește categoria ,,deținuților politici”, în România fusese eliminată din anul 1964. Dar anumite genuri de infracțiuni mascau condamnările din motive politice. În toamna lui 1987, bunăoară, zăceau în închisoare 5 216 condamnați pentru viață parazitară, adică neangajare în câmpul muncii.  Alți  3 175 se făcuseră vinovați de tulburarea ordinii și liniștii publice, pe acest temei fiind condamnați și protestatarii de la Brașov (noiembrie 1987). Alții săvârșiseră ,,infracțiuni contra autorității”: ultraj ( 7124 condamnați) și trecerea frauduloasă a frontierei (1542).

Precizări aparte merită aceștia din urmă,  frontiereștii. Ei își riscaseră viața ca să scape din închisoarea numită România. Mai numeroși decât condamnații au fost norocoșii care înșelaseră vigilența grănicerilor ajungând în Iugoslavia și de acolo mai departe spre lumea liberă. Dar grănicerii aveau ordin să tragă în cei care nu se supuneau somației. Fuga din România comunistă poate fi apreciată ca formă extremă de protest politic și risc asumat.

În 1988 s-a creat însă o situație deosebită. Guvernul maghiar a anunţat că nici o persoană nevinovată nu va fi returnată în România. Astfel că în primăvara lui 1989, oficialii de la Budapesta sesizau prezența a peste 15 000 imigranţi, veniți din estul frontierei lor. Şi reclamau dificultăţile găzduirii şi întreţinerii acestora (170-200 forinţi, zilnic, de fiecare imigrant).

Ungaria a prezentat această situaţie Comisia Drepturilor Omului de la ONU. În martie 1989, Comisia a adoptat – cu 21 voturi pentru şi 7 împotrivă – o rezoluţie prin care solicita anchetarea respectării drepturilor omului în România. În favoarea lui Ceaușescu votaseră China, Cuba, Etiopia, Bangladesh, Pakistan, Somalia şi Sri Lanka. Unanim contra politicii sale s-au pronunțat țările frăţeşti din CAER și din Tratatul de la Varșovia.

Dar fuga cetățenilor din țară n-a pus-o niciodată Ceaușescu în discuția conducerii partidului. Se ascundea, ca struțul în nisip, de realitățile nedorite.