De ce s-a despărțit Ceaușescu de Maurer

Ion Gheorghe Maurer a fost premierul cu cea mai lungă guvernare din istoria contemporană a României. A exercitat prerogativele funcției timp de 13 ani (1961-1974). Despărțirea de el a însemnat pentru  Ceaușescu începutul unui timp când, cu excepția nevestei, nu mai prețuia opinia nimănui.

Pintre amintirile vizitei din 1971 în ţările comuniste asiatice, încă tânărul demnitar pe-atunci Ştefan Andrei a păstrat şi stupefacţia ce i-au trezit-o discuţiile purtate, la Canton, între Ceauşescu şi Maurer. Ironizându-l pe Ceauşescu care solicita înlocuirea cuvântului  „consum” cu sintagma „bunăstare materială şi spirituală”, primul ministru a replicat frust: „Eu aş vrea să mor cu curul în sus într-o societate de consum”.

Investiții sporite în detrimentul consumului populației 

Cei doi s-au contrat şi pe tema raportului dintre investiţii şi consum: premierul susținând că o treime din venitul naţional pentru acumulare e prea mult, iar secretarul general argumentând cu progresul ce va să fie în anul 2000. Au plonjat acolo și în discuții filozofice. Derivatul axiomei marxiste după care materia, ca factor primordial al universului și ,,bază” a spiritului, este influențată, la rându-i, de partea imaterială a lumii, i-a părut lui Ceaușescu izvor nesecat de ,,conștiință revoluționară”. În termeni metaforici, Maurer i-a atras însă atenția: dacă materia e locomotiva trenului, conștiința ar fi vagoanele; dacă asupra vagoanelor s-ar acționa printr-o frânare sau accelerare bruscă, locomotiva se dă peste cap. Nu s-au înţeles deloc atunci, a conchis martorul (Lavinia Betea, Andrei Ştefan, Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli, Bucureşti, Adevărul, 2011).

Doi-trei ani buni de colaborare

Nu se înțelegeau însă mai de demult. Lui Maurer i-a părut bună alegerea lui Ceaușescu numai în următorii doi-trei ani. Doar atât noul ,,cap” al partidului l-a îngăduit ca ,,gât” al deciziilor de anvergură. Maurer reprezentase atunci statul român în relațiile cu țările din afara lagărului comunist și tot el semna, în oficiosul partidului, ,,expunerile” la aniversări istorice, instituind astfel cadrele valorizării lor în discursul public. Iar Ceauşescu i se „părea a fi înţelegător şi puteam discuta despre ce urma să facem”, după mărturia târzie a lui Maurer (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, București, Compania, 2008).

Noul lider a pornit „după socotelile lui” mai curând decât s-ar fi așteptat iar demnitarii  îl secondat totdeauna la vot. Apoi n-a mai fost cazul de discuții contradictorii: Ceauşescu își transmitea deciziile miniștrilor, fără să-l informeze ce convenise cu aceia.

Divide et impera!

Relațiile de care Ceaușescu avea nevoie pentru control absolut apăruseră și prin crearea, începând din 1967, a noilor ,,consilii” ale căror  obiective se suprapuneau activității ministerelor și secțiilor Comitetului Central.  Dintru început, bunăoară, erodase prestanța șefilor diplomației prin conlucrări aparte cu secția de Relații Externe și prin cultivarea animozității între cele două instituții.

Competiția între Consiliul Național al Economiei și guvern se acutiza și prin  personalitatea personajele  din linia întâi. Dar în slugărnicia lui Manea Mănescu  și activismul fostului miner Ilie Verdeț, prim-vicepreședintele Consiliului de Miniștri care coordona aplicarea politicii partidului în teritoriu, voluntarismul lui Ceaușescu aflase trainice puncte de sprijin. În spiritul programului marxist, aceștia îl susțineau în rimurile înalte ale industralizării și măsuri, în forță, pentru reducerea diferențelor dintre sat și oraș. Ambele obiective figuraseră în Programul marxist al partidului comunist dar Ceaușescu aplica o tactică diferită de a predecesorului Dej. În anii 1946-1965 politica industrializării forțate s-a focalizat pe centrele cu tradiție muncitorească și așezările bogate în resurse materiale, după cum arată analizele actuale (Claudia Rodica Popescu, Industria României în secolul XX, Analiză geografică, Oscar Print, București, 2000). Cu ținta repartizării proporționale a forțelor de producție în toate zonele țării, localizările industriale de după 1968 s-au concentrat pe reședințele județelor fără trecut de centre administrativ-regionale și pe așezări medii din zonele estice și sudice ale României. O ,,clasă muncitoare“ și tehnologii competitive nu se puteau însă crea acolo  peste noapte.

Consum pe ședință – un ,,tun” de  Courvoisier

Pentru mai noii demnitarii, Maurer conta ca exponent al unei ,,generații expirate” de revoluționari. Din bârfele și frânturile de poveste prin care-i cunoșteau trecutul, premierul  făcea figură de ,,burghez rătăcit în mișcarea comunistă”, cum îl numise Dej pe premierul Groza. Și de personaj nonconformist sub raportul normelor impuse activului central de partid. „Maurer spunea că până la 60 de ani n-a avut nici o reţinere în savurarea plăcerilor vieţii, l-a descris în memoriile sale Dumitru Popescu (Am fost cioplitor de himere, Editura  Expres, Bucureşti, 1994). La 60 de ani, medicii i-au stabilit unele restricţii, el le accepta relativ, luându-şi, însă, recompensa, din când în când cu vârf şi îndesat. La unele prelungiri ale şedinţelor CPEx din anii ‘70, se aducea o gustare şi un pahar de vin. Lui i se aducea, din oficiu, o sticlă de Courvoisier pe afet de tun. După ce se termina ordinea de zi, se mai stătea la taclale, timp în care el îşi sorbea tacticos licoarea. Când se ridica, cu o ţinută ireproşabilă, murmura satisfăcut: „Băui un tun!“. Surprindea întotdeauna prin câte o originalitate.” Impozant și prin prezența fizică, impunea  ţinută vestimentară ,,la patru ace” și foștilor activiști de teren ai UTM-ului ajunși miniștri. Când unul apăruse la ședința guvernului fără cravată, premierul l-a scos afară ca pe-un școlar obraznic după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil (O istorie trăită, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).

,,Lupii tineri“ vedeau și că singur Maurer îl mai ,,înțepa“ pe Ceauşescu, ignorând stilul cazon introdus de acesta la comanda armatei partidului. În plină ședință de Comitet Executiv, bunăoară, l-a înştiinţat pe „Nicu” să nu mai conteze pe el că dacă va mai reduce din leafa demnitarilor. În redarea lui Dumitru Popescu, s-a purtat acest dialog: „Măi, Jane, fii şi tu atent la ce spui!, l-a atenţionat destul de reverenţios Ceauşescu. Cum se poate să afirmi tu că vii la guvern şi la CPEx pentru bani“; „Păi, da, dragă, asta am şi vrut să spun, i-a replicat primul ministru. Aşa e, vin pentru bani, ce altceva crezi că mă mai interesează pe mine decât banii?“

Viziune de ansamblu, consecințe pe termen lung

Selectaţi după eficiența mobilizărilor pe şantierele tineretului şi campaniilor de ,,lămurire”, „cei veniţi la masa pusă” lucrau cu măsura ,,activității neobosite”. Maurer, care respecta orarul partidelor de tenis şi petrecea două zile de weckend  la vânătoare, li se părea că plutește deasupra treburilor zilnice ale guvernului, coborând din „olimpianismul politic” doar pentru  „consult la nivel superior“, după cum a relatat Dumitru Popescu.

Dedicat viziunilor globale, premierul se sustrăgea însă uzurii ,,problemelor“ curente, nenumărații ,,copaci“ care obturau deja priveliștea lui Ceaușescu asupra ,,pădurii“. Căci, în anii 70, după mărturia lui Maurer, pentru aceia care cunoşteau realitățile economice româneşti, falimentul era clar. Țara mergea însă mai bine ca oricând pentru cetăţeanul conectat exclusiv la sursele oficiale de informare.  După contactele cu străinătate, și alți bătrâni ai partidului pierduseră credința în puterea lagărului comunist de-a ajunge din urmă și depăși capitalismul. Vedeau, după mărturia lui Corneliu Mănescu că ritmul progresului Europei occidentale și Americii se accelerau, și că tot mai în defavoarea Estului decurgeau relațiile cu marile concerne (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iaşi, Polirom, 2001).

Maurer, susținător fervent al Israelului  

Dar fricțiuni apăruseră între Ceaușescu și Maurer și pe tema relațiilor internaționale. Premierul suținea consecvent cauza Israelului în conflictele cu lumea arabă. Ceaușescu încuraja abordările mai pe tiparul ,,șmecheriilor oltenești “, ajungându-se într-o asemenea situație ca premierul să-l înjure, în față, pe Ștefan Andrei. În plus, Maurer susținea că soarta lumii depinde de Statele Unite și Uniunea Sovietică, de țările occidentale, de Japonia și de China, desconsiderând ideea  egalității statelor și miza pe țările în curs de dezvoltare, după mărturia lui Ștefan Andrei.