Cum au plătit românii datoria externă contractată de Ceaușescu

Criza creditelor externe a lovit în anii 80 țările lagărului comunist. Singur Ceaușescu a decis achitarea lor. Românii au fost obligați pur și simplu ,,să strângă cureaua”. Ce se întâmpla la vârful puterii aflăm după un sfert de veac din documentele de arhivă.

Dintre toți frații europeni, singur Ceaușescu a ales strategia achitării datoriilor. Vedea în ea calea evitării piedicilor imperialiste în drumul spre comunism. A reușit, România fiind singura țară care-a ieșit din zodia comunismului fără datorii externe.

Secretul deciziei

Până acum nu s-a pus în circuitul cercetării stenograma vreunei dezbateri pe tema deciziei de achitare integrală a creditelor externe. Nici n-ar fi fost în stilul și în firea dictatorului. Rațiunile sale pot fi deduse din comentariile făcute cu diverse prilejuri pe această temă. În sindicatul ,,Solidaritatea” și în ,,cedările” la chestiunea drepturilor omului a văzut totdeauna ,,calul troian” al creditorilor. Achitarea datoriei externe ar fi fost o dovadă a geniului său de strateg și a experienței de revoluționar în raport cu ceilalți conducători.

Istoria anilor 80 e tulburată în România de obsesia datoriei. Formulată explicit în nucleul de decizie și mascată, public, de propagandă în imperativele socialismului multilateral dezvoltat și înaintării patriei spre comunism. Ceaușescu a început cu ,,strângerea curelei”: reducerea funcționarilor, a consumurilor energetice și de materii prime, creșterea prețurilor dar și a productivității muncii.

Sub masca ,,rentabilizării”

Din 1982 toate sectoarele au fost luate la puricat și rentabilizate. Începând cu creșterea contribuției părinților la funcționarea grădinițelor cu orar prelungit și a creșelor, până la scumpirea combustibilului  (prețul motorinei, bunăoară, a crescut de la 4 la 7 lei). Pe același principiu a dublat prețului Scînteii (de la 0,50 la un leu).

Printre rentabilizările operate anul următor s-au numărat editurile și cinematografia. După reducerea cotei de hârtie a pus chestiunea traducerilor din limbi străine. Deși acestea se aflau sub controlul strict al aprobărilor Secretariatului CC al PCR, Ceaușescu s-a arătat nemulțumit de  ,,problema conținutului” și… a reciprocității. Dacă aceasta funcționase între țările socialiste, acum Ceaușescu voia să impună tot atâtea traduceri din literatura străină câte se făceau din autorii români în străinătate. Dacă românii vor să-i citească pe Hegel sau Sartre, balanța acestor ,,importuri în valută” să se echilibreze prin traducerea unor autori autohtoni. 

Exigențe suplimentare manifestau amândoi Ceaușeștii și față de proucția cinematografiei naționale. Paradoxal sau nu,  Statele Unite au fost modelul lor. Americanii spune Tovarășul își prezintă în filme viața și istoria lor, dar cu fir ,,călăuzitor”: omul legii e totdeauna personajul pozitiv.  La noi în schimb, miliția este prezentată de așa fel că omul o urăște, acuza el, amintindu-și, probabil, tocmai de  Reconstituirea lui Lucian Pintilie pe care-o apărase altădată de criticile lui Virgil Trofin. ,,Au făcut un film în care activiștii de partid sunt șmecheri, vor să se căpătuiască, bagă familiile în posturi de răspundere”, i-a continuat criticile și Elena Ceaușescu. Se referea, fără îndoială, la serialul Lumini și umbre  a cărui difuzare la televiziune fusese recent întreruptă. Ceaușeștilor nu le-a căzut bine plonjonul în amintirile luptei de clasă și abaterilor fraților și cumnaților.

Dar pe harta preocupărilor secretarului general licăreau și alte semnale de alarmă. Deși sistase împrumuturile extene, datoria sporea prin rostogolirea dobânzilor și fluctuaţiile de curs valutar. Reacționa ca păgubitul unui hoț de buzunare.

La începutul lui 1984 a operat altă reducere, tăind o treime din birocrația administrației de stat, instituțiilor culturale și personalului medical.

Tovarășul plănuia și poruncea după cum îl ducea capul conducând țara ca pe-o feudă seniorială.  

Munca patriotică și cotele agricole

Ceaușescu a reciclat practici din anii luptei de clasă precum munca patriotică pe șantierele tineretului. După marile obiective naționale, s-au deschis șantiere și în agricultură (precum sistemul de irigații a regiunii Sculeni – Țuțora – Gorban din zona Iași).

A reluat însă și cotele agricole la stat ale populației rurale! Decizia s-a luat în ianuarie 1984 sub eticheta Programului unic de creștere a producției agricole în gospodăriile personale ale membrilor CAP și în gospodăriile producătorilor particulari.

În practică se proceda ca-n anii 50. Comisii alcătuite din capii și specialiștii comunei umblau din casă-n casă. Recenzau întâi animalele și păsările de curte și evaluau suprafața grădinii în folosință. Obligau capul familiei să semneze un plan de cultură/producție și un contract cu statul după normele date de București. Dacă omul avea o vacă, la plan i se trecea un vițel și o producție record de lapte. La contract intra vițelul nenăscut – dar înregistrat ca tăuraș cu o greutate de  80-100 kg! – și circa jumătate din laptele planificat să-l dea Joiana casei. Și tot așa, scroafe – purcei, găini-ouă…

După plan i se cerea omului să-și cultive grădina și să predea statului părțile prevăzute prin magazinele comunale. Acestea își schimbaseră denumirea în cooperative de producție, achiziție, desfacere și consum (CPADM). Produsele contractate se plăteau sub prețurile din comerțul de stat și, bineînțeles, ale pieței libere. Dacă familia nu-și preda ,,obligațiile”, nu-și putea cumpăra ,,rațiile” de zahăr și ulei. Vînzarea materialelor de construcții sau a bunurilor casnice de folosință îndelungată se condiționa de plata parțială în produse vegetale și animale. Iar de la oraș nu puteau fi cumpărate, nici transportate legal de către cetățeanul cu domiciliul în mediul rural.

Se înțelege că primăriile și CPADM-urile nu-și făceau planul. Se înțelege și revolta țăranului cooperator și a muncitorului navetist  obligat la muncă suplimentară și plătită în batjocură.

Furajarea românilor după plan

Dar bomboana de pe colivă a pus-o, în vara lui 1984,  adoptarea Programului de alimentare științifică a populației. În funcție de numărul de calorii calculate pentru grupele de vârstă și muncă, s-au alcătuit meniurile în cantinele muncitorești, școlare și studențești. Tratatați ca animalele furajate după plan, românii s-au simțit mai umiliți ca oricând.

Dar raționalizarea consumului alimentar debutase din momentul deciziei plății datoriei externe. Județenele de partid au fost obligate la programe de autogospodărire prin care să asigure alimentele necesare populației. Ceaușescu mutase astfel responsabilitatea neîmplinirilor asupra satrapilor locali. Astfel că rațiile de pâine, carne, zahăr, ouă, ulei, unt și făină a orășeanului au variat de la un județ la altul și de la an la an. Iar sătenilor nu li se asigurau trebuințele minimale decât pentru zahăr și ulei.

Stavrid și salam cu soia  

Ceaușescu a fost tentat să schimbe și tradițiile alimentare românești, înlocuind carnea cu pește și cu soia. În primăvara lui 1985, în stoc se aflau 30 000 tone de pește.  Două zile din săptămână să fie introdus în locul cărnii în meniu, a fost soluția lui. ,,Dacă vor consuma pește, vor deveni și mai inteligenți”, le-a profețit Tovarășul, românilor. Efectele se văd peste 20 de ani, în plus, tot stocul e stavrid mărunt, l-a ,,dezumflat”  fiul său, Nicu.  ,, E bun și acela”, i–a retezat tatăl obiecțiile.

Inițiativa salamului cu soia a venit de la cumnatul lui Ceaușescu, Vasile Bărbulescu. Secretarul cu agricultura a propus surogatul chinezesc și pentru lactate dar Tovarășul nu le-a apreciat gustul. Din salamul din  carne amestecat cu soia a făcut însă un brand al epocii. Românii l-au primit însă cu dezgustul ce-l aveau pentru surogatul de cafea poreclit ,,nechezol”.

Criza creditelor externe

Imperialiștii ne vor da și funia cu care să-i spânzurăm – declarase într-un moment euforic Lenin. Un aranjament prielnic în acest sens  li s-au părut urmașilor săi creditele acordate de FMI și Banca Mondială Internațională. S-au spânzurat ei cu funia aceasta! 

 Lozincile după care vor ajunge din urmă și vor depăși țările capitaliste dezvoltate au circulat continuu în țările cu regim comunist. Dintr-a doua jumătate a anilor 60, liderii lor se confruntau cu criza sistemului. Ascunzând populației adevărul, au angajat împrumuturi. La plata scadențelor s-au pomenit și mai în criză: creditele investite în noi coloși industriali și în afaceri cu țările subdezvoltate n-au adus profitul scontat. Exploatate sălbatic după naționalizare și industrializare, nici resursele naturale nu îngăduiau estimări optimiste. În plus, dacă țările socialiste se angajaseră cu elan în parcurgerea celei de-a doua revoluții industriale, avangarda economiei mondiale trecuse la o revoluție tehnico-științifică. Munca brută a muncitorului pierduse din importanță,  agenții progresului fiind ,,gulerele albe”.

Așa se face că, la începutul anilor 80, Polonia cumulase o datorie externă de 24, 1 miliarde $, creditele fiind cheltuite pentru investiții. Dar ratele dobânzilor pentru anul 1981 costau cât bugetul țării! Neavând încotro, conducerea poloneză și-a declarat incapacitatea de plată.  Ungaria, în schimb, destinase consumului populației cea mai mare parte a împrumuturilor. Pe maghiari îi invidiau vecinii că trăiesc în ,,socialismul gulașului”. Ajunși la scadență însă, ungurii au majorat prețurile în magazine și au extins sectorul economiei private. Nici aceasta n-a fost o strategie eficientă: Ungaria cumulase în 1990  o datorie aproximativ egală cu a României din 1982 (21 miliarde $). Pe cap de locuitor însemna o povară de patru ori mai mare decât a românilor în momentul când Ceaușescu a decis plata ei. În topul din 1980 al creditului pe cap de locuitor din lagărul socialist se aflau iugoslavii, deși în economia lor sectorul privat era cel mai bine reprezentat. Șomajul și tensiunile etnice survenite după moartea lui Tito au acutizat criza. S-a căutat, fără succes, o ieșire prin libertatea acordată cetățenilor de a lucra în Occident.

Comunismului îi era însă sortit să moară de bătrânețe. La aniversarea celor 70 de ani ai revoluției bolșevice se zbătea, pe ascuns, în cleștii agoniei. Odată declanșată boala fără leac a imploziei, reformele nu i-au fost de folos.  Dar fiii iubiți ai poporului ascundeau fața leproasă a adevărului sub măștile ideologiei și propagandei de partid.

Explozia de la Combinatul Petrochimic Teleajen 

Discursul lui Ceaușescu abunda în apeluri generoase la umanismul și democrația socialistă. Dar oamenii pentru el însemnau doar forță de muncă: un angrenaj al forțelor de producție, obligat la supunere în fața sarcinilor de partid și obștești.

În chiar procesul muncii, nu sesiza partea tehnico-ştiinţifică a producţiei sau componenta motivației personale. După mărturia apropiaților, soluţiile sale se reduceau la organizare, mobilizare și control din partea activiștilor. Iar de la oamenii muncii reclama disciplină și conștiință socialistă.

Elocvente în acest sens sunt discuțiile purtate în CPEx pe tema exploziei de la Combinatul Petrochimic Teleajen din noaptea de 6-7 decembrie 1983. Catastrofa s-a produs la punerea în funcțiune a noii instalații de piroliză și s-a soldat cu  28 de morți, 39 de mutilați și cinci miliarde de lei prejudiciu pentru economia națională.

Comisia de anchetă a raportat cauze tehnice: neaprofundarea tehnologiei și utilizarea unei membrane nerezistente din producție autohtonă. Instalația de piroliză instalată la Teleajen a fost copia celei din Pitești, importată din străinătate. Practică denumită asimilare în discursul oficial. Și folosită pe scară largă de industria românească (instalație de amoniac, bunăoară, se asimilase de zece ori). Datorită secetei, nici probele de la Teleajen nu se efectuaseră la parametrii optimi ai debitului de apă. În plus, în sarcinile industriei chimice din acel an intraseră noi capacități de producție la combinatele Midia, Teleajen, Borzești, Pitești și Brazi.

Susținut de Bobu și de Dăscălescu, Ceaușescu a contrazis vehement specialiștii. Explozia s-a produs din indisciplina și dezordinea factorilor de răspundere, a decis el sancțiunile de rigoare. Despre răniți și familiile morților nici un cuvânt – nici de compasiune, nici de compensații.