Ceaușescu a obținut țiței sovietic prin șantaj

În presa comunistă relațiile dintre țările frățești din CAER și din Tratatul de la Varșovia au fost prezentate într-o continuă armonie. În fapt, Ceaușescu a mers până la capăt pe tactica de ,,Gică-contra”.

Pe fondul escaladării cursei înarmărilor și a extensiei sferelor de influență prin mondializarea economiei, conflictele dintre Moscova și Washington s-au agravat în 1982. Pretextând superioritatea forțelor umane din Tratatul de la Varșovia în raport cu NATO, Statele Unite au decis amplasarea unor rachete cu rază medie de acțiune în Europa.

Gică-contra în Tratatul de la Varșovia

În consecință, reprezentanții statelor membre ale Tratatului au fost convocați la Moscova în vara lui 1983. ,,Sovieticii au declarat că merg pe ideea pușcă contra pușcă, rachetă contra rachetă, submarin contra submarin”, poziție la care anchiesau și ceilalți, a informat CPEx-ul Ștefan Andrei, ministru de Externe atunci. Singur Ceaușescu s-a opus acestui nou proiect de înarmare cu următoarele propuneri: înghețarea unilaterală a cheltuielilor militare de către Tratatul de la Varșovia în 1984 și 1985; găsirea unei căi de amânare a amplasării rachetelor americane în RFG prin renunțarea amplasării de rachete sovietice în Cehoslovacia și RDG; popularizarea zonelor denuclearizate din nordul Europei și Balcani.  

Iar când sovieticii au convocat, în decembrie 1983, o reuniune la Moscova a secretarilor cu propaganda și relațiilor internaționale în scopul declanșării unei campanii propagandistice contra acțiunilor militariste ale NATO și SUA în Europa, Ceaușescu a refuzat-o. Mai întâi să se discute problemele de fond ale situației intrenaționale (adică propunerile sale), și abia după aceea despre propagandă, le-a transmis el participanților.

Surse sovietice despre Ceaușescu

Politica aceasta a “jocului la două mese” – între Moscova şi Washington;  între Moscova şi Beijing – a fost, după părerea analiștilor sovietici o continuare a tradiţiei instituite, în România, la finele secolului al XIX-lea. Lui Ceaușescu i se urmăreau, cu atenție și mefiență, manevrele de penetrare în mişcarea de nealiniere, precum și iniţiativele ,,neadecvate” de dezarmare și mediere între Uniunea Sovietică şi China. La tactica sa veche de ,,Gică-contra” în Tratatatul de la Varşovia, Iuri Andropov a avut o ieșire dură în 1983, la Consfătuirea de la Praga. “Nu vrei să acţionezi împreună cu noi, nu trebuie. Ne vom descurca fără voi”, i-a spus el lui Ceaușescu după relatarea lui V. L. Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS.

Din informarea făcută de Ceaușescu în CPEx după vizita lui Andrei Gromîko la București, în februarie 1984, poți deduce tensiunile provocate de români în Tratat. Pe motiv că bolnavul Andropov nu putea purta nici acasă convorbiri, șeful diplomației sovietice fusese trimis să-l convingă pe Ceaușescu de necesitatea amplasării rachetelor S-20 pentru a echilibra avantajul tehnic al imperialiștilor. Dacă admitem că exclusiv imperialiștii sunt vinovați de escaladarea cursei înarmărilor, rezultă că de aceștia depinde soarta lumii, a parat Ceaușescu. Între ai lui, a conchis că s-au rezolvat toate. Cu excepția exportului de țiței atât de necesar românilor.

Ne dați ori nu ne dați?

Kremlinul se răzbuna astfel pe Ceaușescu. În replică, liderul român a trecut la șantaj amenințând cu ieșirea din Tratatul de la Varșovia.  După mărturia lui Ion Stoian, Ceaușescu a practicat următoarea retorică:,,Ce ştiu eu?! – ar fi zis el.  Că Finlanda, cu o populaţie de 4-5 milioane şi nu face parte din Tratatul de la Varşovia, importă 5 milioane tone de ţiței de la dvs. Dar e treaba dvs. Mai constat că Iugoslavia, care de asemenea nu face parte din Tratatul de la Varşovia şi are o populaţie cam cât România, primeşte 14 milioane tone de ţiţei. Fără comentarii. Dar mă gândesc dacă nu vom trăi mai bine și noi nefăcând parte din Tratatul de la Varşovia”.

Genul acesta de ,,tratative” a trezit puternic ecou în plutonul Moscovei. N-au întârziat ripostele. Mai întâi, via Budapesta, pe fondul aniversării a 65 de ani de la unirea Transilvaniei cu România. ,,Era o mecanică”, în opinia lui Ștefan Andrei. Când românii pomeneau de Basarabia, sovieticii îi îmboldeau pe maghiari să vorbească de Transilvania. În viziunea istoriografiei sovietice, când Basarabia se alipise la Rusia, în 1812, România nu exista.  Nici raptul, prin urmare,  Principatul Moldovei fiind cu totul altceva.

Cu sacii în căruță

Dar relațiile economice cu Moscova s-au îmbunătățit: dacă schimburile cu URSS atingeau în 1983 abia 10% din volumul comerțului exterior românesc, un an mai târziu au ajuns la 30%.. În structura importurilor românești, mai bine de două treimi proveneau din URSS – materii prime, cărbune pentru termocentrale și gaze. În vara lui 1984, în întâlnirea bilaterală dintre Ceaușescu și Cernenko, s-a acceptat ca sovieticii să ne livreze și 5 milioane tone de petrol.

Șantajul practicat de Ceaușescu e probat și de scrisorile schimbate de acesta cu Constantin Cernenko. La sfârșitul lui ianuarie 1985, liderul sovietic i-a adresat ,,apelul stăruitor de a participa la poziția împărtășită de toți ceilalți participanți la Tratatul de la Varșovia”. Adică să aprobe prelungirea lui cu încă 20 de ani, cu posibilitatea a încă 10 ani după aceea. Cernenko a evocat cu acest prilej și condiționarea transmisă prin ambasadorul sovietic la București: ,,dacă partea sovietică nu va confirma că este dispusă de a extinde volumul schimburilor de mărfuri între țările noastre în viitorul cincinal până la un anumit nivel, conducerea română va avea toate temeiurile pentru revizuirea deciziei sale cu privire la prelungirea duratei de valabilitate a Tratatului de la Varșovia”.  Cernenko a acceptat creșterea schimburilor comerciale cu România cu 37% mai mult pe anul în curs decât în precedentul, promițând pentru cincinalul următor sporul cu altă treime. Cu România avem cea mai intensă colaborare economică dintre țările CAER, spune Cernenko. Dar din cele 5 milioane tone de țiței convenite pentru 1984, sovieticii  n-au livrat decât jumătate deoarece românii nu le plătiseră, în avans, cu mărfurile prevăzute. Conciliant, liderul sovietic a propus cooperări de alt gen, precum valorificarea unor zăcăminte de combustibili și energie din URSS.

Da, pentru alianța militară

Ceaușescu  se lăsa însă greu admițând prelungirea Tratatului doar pe 10 ani cu posibilitatea extinderii, de două ori, a câte 5 ani. Încurca iarăși planurile blocului comunist în negocierile sale cu Pactul Nord-Atlantic.

Dar, la 26 aprilie 1985, România a semnat prelungirea existenței Tratatului de la Varșovia cu încă 20 de ani. ,,De fapt, noi nu mai voiam să prelungim participarea la Tratat, a declarat Ion Stoian, atunci secretar al CC cu relațiu internaționale. Consideram că blocurile militare sunt o catastrofă, un pericol de distrugere a omenirii. Nicolae Ceaușescu chiar credea în această declarație. Ne-am dus la Varşovia unde s-au întâlnit statele participante. Un bâlci, adică un ceremonial în aceeaşi sală în care s-a aprobat formarea lui. Dar ca să nu dureze mult semnarea în şedinţă – că trebuia să treacă actele pe la fiecare – s-a hotărât ca participanţii să le primească la reşedinţele unde erau cazaţi. Şi a doua zi să se facă prelungirea oficială.  Noi facem bine? – îmi zicea Ceaușescu. Şi tot se frământa. Eram lângă el. După ce-a semnat, a pus stiloul jos şi a zis: „Ştiu că n-am făcut bine dar n-am avut încotro, trebuia să semnăm”. Ar fi însemnat o spargere a unităţii ţărilor socialiste. Puteam pune existenţa ţării în pericol şi ocuparea ei de sovietici. Toţi ne temeam de ei”.

Ultima strofă a romanței româno-americane

Apropierea de americani i-a adus lui Ceaușescu dezavantaje în relațiile cu CAER și Tratatul de la Varșovia.

După ,,criza rachetelor din Cuba”, vreme lungă Bucureștiul a fost tratat preferențial de Statele Unite ale Americii în ideea slăbirii solidarității în Tratatul de la Varșovia, dar și a ajutorului pentru deschiderea căilor de negociere cu China și Vietnamul Roșu. Până-n 1989, principalul partener european al Chinei a fost România. Dar pentru normalizarea relațiilor acesteia cu URSS, Ceaușescu pleda și în anii 80, după cum arată discuțiile sale cu Hu Iaobang.

Ceaușescu și-a manifestat dezacordul și la intervenția sovietică în Afganistan. La ONU, România s-a sustras de la participarea la vot. Invocând principiul nemestecului în treburile interne, cereau retragerea și a sovieticilor și a americanilor,. O poziție care, de asemenea, avea semnificația frondei pentru lagărul advers. În ce privește conflictul arabo-israelian, după războiul din 1967, noi am continuat relaţiile cu Israelul, în pofida celorlalți parteneri din Tratat care le-au reluat abia în vremea lui Gorbaciov.

Creșterea tensiunilor dintre Moscova și Washington a adus de fiecare dată câștiguri României, iar conlucrarea celor două super-puteri a schimbat destinul lui Ceaușescu.

Atâta timp cât Kremlinul a continuat politica brejnevistă în relațiile externe, românii militau pentru atenuarea asperităților războiului rece. La 22 august 1983, bunăoară,  Nicolae Ceaușescu  a transmis un mesaj, simultan, președintelui american Ronald Reagan și liderului sovietic Iuri Andropov propunând renunțarea la amplasarea rachetelor cu rază medie de acțiune în Europa, înghețarea cheltuielilor militare la nivelul celor din 1983 și negocieri pentru reducerea cheltuielilor de înarmare. Proaspăt  reales președinte al României, în martie 1985, Ceaușescu a adresat un apel Sovietului Suprem al URSS, Congresului SUA, parlamentelor tuturor țărilor europene și Canadei prin care românii îndemnau la pacea mondială. Toate organizațiile subordonate PCR au fost mobilizate să facă propagandă în favoarea păcii.

Megalomanul Ceaușescu aspiră la Premiul Nobel pentru pace, a ironizat Radio Europa Liberă diplomația românească.  Nici un document și nici un martor din cercul puterii nu confirmă însă această intenție. Pe scena marii politici însă, ,,vocea” lui Ceaușescu  înregistra efectul pervers al comunicării  publice exprimat prin sintagma nu contează ce se spune, ci cine spune. Când Gorbaciov va prelua  inițiativele pacificării, mesajele sale au fost receptate cu atenția și entuziasmul cuvenite colosului militar pe care-l reprezenta.

Dar în bulimia puterii, Ceaușescu s-a identificat cu ipostazele de erou al păcii planetare și geniu al diplomației românești lansate de propagandă. A fost atât de convins de adevărul lor, încât în anii 80 renunțase la obiceiul relatării în CPEx asupra vizitelor sale în străinătate  sau al întâlnirilor de înalt nivel pe tema dezarmării. Ceilalți membri ai delegației povesteau despre succesele lui. Naratorii îl poziționau în centrul relatărilor, faptele și spusele gravitând astfel împrejurul său. Redevenea astfel, cu orice prilej, eroul  cutezător și înețelept al fiecărei situații.

În prima jumătate a anilor 80, în plan diplomatic, s-a consumat ultima strofă a romanței româno-americane. Momente relevante au fost emigrarea a 20 000 cetățeni în SUA, în 1982, fără a li se pretinde contravaloarea școlarizării, prelungirea clauzei națiunii celei mai favorizate și vizita vicepreședintelui Geoge Bush la București din 18-20 septembrie 1983. Aceasta din urmă, parte a unui turneu cu escale la Sofia, Belgrad și București care-a alimentat speculații diverse. Precum ieșirea României din  Tratatul de la Varșovia, după supoziția diplomaților polonezi acreditați la București care-o argumentau cu inițiativele românilor în alianță și participarea tot mai rară la manevrele militare comune. Convorbirile cu Bush au abordat nebănuite teme. Printre altele, americanii erau deranjați de relațiile apropiate ale liderului român cu capii lumii arabe, suspicionând posbilitatea unui ajutor în producerea armei nucleare de către Libia, Irak sau Iran.

Erijarea lui Ceaușescu în ,,campion” și ,,mesager” al păcii, apelurile repetate adresate celor două super-puteri și pledoaria pentru înghețarea cheltuielilor militare și desființarea concomitentă a celor două blocuri militare puteau fi pe placul americanilor. O nesupunere, poate chiar frondă în frontul dușman ce trebuia cultivată. Dar cu frații din Tratat, înțelegerea n-a fost deloc frățească.

Ceaușescu medaliat cu Ordinul Olimpic de Aur

Refuzul de a se alinia boicotului Jocurilor Olimpice de la Los Angeles (1984), inițiat de Moscova  pe fondul relației încordate cu SUA, l-a propulsat pe Ceaușescu în atenția publică. Anul Olimpiadei de la Los Angeles a fost și  perioada de vârf a schimburilor economice româno-americane. Nemulțumirea colegii din Tratat a mers  până la contramandarea vizitelor programate la București de către Honecker și Jivkov.

Sportivii români s-au întors încărcați de glorie, obținând cele mai bune rezultate din istoria olimpianismului românesc (53 de medalii dintre care 20 de aur, 16 argint, 17 bronz). Ceaușescu a fost, la rându-i, medaliat cu Ordinul Olimpic de Aur.

Juan Antonio Smaranch, președintele Comitetului Internațional Olimpic s-a deplasat la București în vederea ceremoniei și felicitărilor adresate olimpicilor români care cuceriseră ,,inima întregii lumi sportive”. În discuțiile bilaterale cu acesta, Ceaușescu și-a sumat rolul de intermediator al negocierilor dintre  forurile olimpice și Kim Ir Sen. Programată la Seul, capitala Coreei de Sud, viitoarea olimpiadă urma să susțină competiții și la Phenian, ,,simbol al viitoarei reunificări a Coreei”, după expresia lui Ceaușescu.  Propunerea acceptată și apreciată de oaspete ca nou serviciu adus mișcării olimpice de către Ceaușescu.

A fost însă liderul român un trădător, în limbajul consacrat al războiului?  ,,În egală măsură, Nicolae Ceaușescu era dur şi faţă de NATO şi măsurile sale, a declarat Ion Stoian, secretar al CC al PCR cu relațiile internaționale în acea perioadă. Niciodată nu a complotat cu Occidentul sau cu americanii împotriva ţărilor socialiste sau în dauna URSS.  Ci în interesul României. Ceea ce e cu totul altceva.  A fost răsplătit cu intrarea în FMI, relaţiile cu Banca Mondială, credite pentru Canal şi pentru silozuri cu dobândă minimă – 0, 5%, aceștia făcând favorul de a-l da unei ţări socialiste”. Declarație confirmată de Ștefan Andrei, șeful diplomației românești în  etapa la care facem referință. Liderul român s-a comportat în consonanță și cu declarațiile sala anti-belicoase. La mijlocul anilor 70, când Pakistanul i-a propus colaborarea pentru producţia unei arme nucleare, a refuzat declarând că noi vom respecta totdeauna cu stricteţe tratatul de neprolifera­re a armelor nucleare.

România s-a menținut însă până la capăt în topul țărilor cu cea mai redusă contribuție pe cap de locuitor la blocurile militare. În 1989, bunăoară, acoperea abia 3% din bugetul Tratatului de la Varșovia (1, 170 miliarde $). Mai puțin chiar decât Ungaria și Bulgaria (fiecare cu câte  2, 6 miliarde $) și la enormă distanță de Uniunea Sovietică (280 miliarde $). Cele mai reduse contribuții în NATO le aveau Portugalia (1, 5 miliarde $) și Danemarca (2, 8 miliarde $), SUA depășind aportul URSS (300 miliarde$), sub acest aspect superioritatea blocului Nord-Atlantic fiind evidentă.