Când mai doarme Ceauşescu?

În 1971, Ceauşescu  îşi crease imaginea conducătorului absolut: liderul fără odihnă  de care depinde  tot ce mişcă-n ţară. Şi-a tratat subalternii ca pe vechili. Dintre primii protejaţi cu care pornise la drum, primii ,,rotiţi” au fost Iliescu, Onescu şi Trofin.

Despre viaţa privată a lui Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale, presa românească n-a informat sau comentat nimic până în decembrie 1989. Dar Michel -P. Hamelet, ziaristul francez plătit să-i scrie biografia, nu putea rata subiectul. Din cartea autorizată de Ceauşescu, putem deduce cum i-a plăcut lui să fie portretizat.

Model de hărnicie şi punctualitate

Biograful oficial a început prin a-i lăuda stilul managerial particularizat prin munca în colectiv şi „contact personal şi permanent cu poporul” (Michel -P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu, biografie şi texte selectate, Editura Politică, Bucureşti, 1971).

Măgulindu-şi personajul, francezul îl compară cu de Gaulle. Cu concluzia superiorităţii lui Ceauşescu: dacă preşedintele Franţei se-ntâlnea „uneori” cu poporul, românul o face curent. Ceauşescu merge prin ţară cel puţin o dată pe lună. Stereotipia programului a fost alt subiect de elogiu: Ceauşescu coboară din tren, avion sau maşină şi e întâmpinat cu pâine şi sare; viziteză uzine sau CAP-uri; după împrejurări, („cu experienţa sa de fost muncitor”) încearcă maşini sau cântăreşte spicul în palmă (ca tatăl său din Scorniceşti, fantazează biograful); discută apoi cu oamenii muncii, specialiştii şi activiştii locali. De la ora 6 sau 7 dimineaţa până seara târziu, algoritmul acesta se repetă de şapte-opt, cu cuvântările aferente. Hărnicia aceasta a ajuns un model şi în Capitală: trecătorii îşi potrivesc ceasurile la ora 8 când trage maşina lui Ceauşescu la scară.

Bucureştiul împânzit de agenţi

După căderea regimului, mărturiile foştilor şefi şi ofiţeri ai serviciului de pază şi protecţie arată faţa ascunsă a deplasărilor harnicului Ceauşescu.

Efectivele Direcţiei a V-a – compartimentul special pentru securitatea membrilor conducerii – au crescut continuu, odată cu frica soţilor Ceauşescu de atentate. Toate unităţile să contribuie la apărarea vieţii Tovarăşului şi Tovarăşei va deveni, în doar câţiva ani, lait-motivul instructajelor de funcţionare a Securităţii (Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul şi contraspionajul românesc, Editura Paco, Bucureşti, 2001). Pentru a i se asigura mai bine securitatea au început să modifice traseele lui Nicolae Ceauşescu de deplasare în Capitală şi în vizitele de lucru. Traseul dintre reşedinţa familiei Ceauşescu şi sediul CC se împânzea zilnic cu agenţi: el venea la birou  pe Calea Victoriei şi pleca acasă prin Oneşti şi Magheru, blocul „Ciclop” fiind socotit punctul critic în dispozitivele securiştilor.

File de ,,romantism revoluţionar”  

Dar dinamismul şi capacitatea organizatorică sunt marile atu-uri ale „preşedintelui”, cum îl numeşte Hamelet pe Ceauşescu, înainte de-a fi luat şi sceptrul de cap al Republicii. Surplusul energetic îl menţine continuu activ. Ajuns acasă („asemenea muncitorului”), Ceauşescu se „preocupă” de progresul la învăţătură al mezinului, student la fizică. În serile petrecute în vila situată pe fostul Bulevard Jdanov, rebotezat Primăverii, preşedintele se manifestă ca un „cititor nesăţios”.  Preferă – „în tradiţia familiei”- cărţile despre istoria şi obiceiurile poporului român. În paranteză fie spus, între timp istoria  Scorniceştiului se îmbogăţise cu patru căpitani în oastea întregitorului de ţară Mihai Viteazul. Însufleţit de lirica lui Eminescu, Coşbuc şi Vlahuţă, Ceauşescu „declamă îndelung” în unele seri din aceşti poeţi. Dar şi din Caragiale „poate cita pasaje întregi”. 

Fantezia continuă cu alte scene: soţii Ceauşescu plimbându-se duminica prin parcuri publice, Ceauşescu pregătindu-şi notele de discuţii pe drum, Ceauşescu destinzându-se cu jocul de şah „la care se pricepe de minune”…

Dar când se mai odihneşte preşedintele? – ar fi întrebat cică nişte gazetari străini urmărindu-i programul. Odihna lui e „adeziunea poporului” la obiectivele propuse pentru a-l face „stăpânul propriului destin”, răspunde jurnalistul. Acestea fiind zise, la data publicării biografiei, Ceauşescu se voia deja continuatorul tuturor patrioţilor şi revoluţionarilor din istoria naţională.

Avem un secretar general… şi o gloată

Începând din această perioadă, Ceauşescu a început, la vârf, rotaţiile foştilor protejaţi. Iliescu n-a fost singura dezamăgire dintre noii protejaţi cu care Ceauşescu pornise la drum în 1965.  Cât ce-a încheiat etapa disipării echipei lui Dej, noul lider a purces la curăţenie printre noii promovaţi.

Trofin, în care Ceaușescu văzuse principalul susținător, a fost şi primul înlăturat din Secretariatul partidului. Printre ceilalți tovarăși ai săi, fostul muncitor cu dublă calificare (ajustor mecanic și cazangiu de locomotive) apărea ca un om rigid. Însă nedispus să împărtășească ,,entuziasmul constructiv“ al Tovarășului, alunecând, ca alții, pe panta demagogiei, după cum a scris Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se… Aburul halocinogen al cernelii, Memorii, vol. 1, București, Curtea Veche Publishing, 2005).

Pus de Ceauşescu în locul lui de secretar cu Organizatoricul, ceilalți ajunseseră să vadă în Trofin un potenţial succesor spre supărarea secretarului general. Astfel că în aceeași ședință din februarie 1971, când Iliescu a fost promovat secretar, Ceauşescu l-a trimis pe Trofin, cu bobârnace, în fruntea sindicatelor, menţinându-l însă în Prezidiul Permanent. ,,Eliberarea” s-a făcut după ritualul de partid conscrat: victima era hărțuită până la anihilare de ceilalți, lovitura finală revenind liderului. Criticile le-au lansat Pană și Fazekaș: Trofin și-a luat-o în cap, pe principiul că secretarul cu Organizatoricul e socotit al doilea în partid. Dar „noi avem un secretar general”, iar el nu mai recunoaște un secretar doi, sau trei, sau patru, a zis Fazekaș, vicepreședintele Consiliului de Miniștri. Luându-și avânt, acesta l-a urecheat, fără urmări, și pe Manea Mănescu pentru lingușirile aduse lui Ceaușescu.

Restanţa ,,muncii de jos”

 La final, Ceaușescu și-a făcut autocritica în logica lui Dej care plănuise, fără să mai apuce, să-l trimită şi pe el la guvern ca ,,să învețe ceva”. „Noi am greșit luând pe Trofin – și aceasta este chiar și pentru Iliescu – de la UTC și aducându-l direct la partid, spunea Ceaușescu în februarie 1971. Noi am discutat ca să stea puțin primul secretar de la UTC la județ, că fără a lucra jos în munca de partid nu poți fi bun conducător de partid.”

Și ca să înlăture orice dubii asupra puterii sale absolute, Ceaușescu l-a criticat pe Trofin și pentru că nu s-a străduit să studieze. Deși școlile copilăriei și tinereții lui Trofin (șapte clase școală generală, plus școala medie și școala profesională) erau net superioare celor absolvite, pe bune, de secretarul general.

Emil Bobu, un vechil mai bun ca Onescu

În primăvara lui 1972, Ceaușescu a frânt și ascensiunea altui protejat, Cornel Onescu, pus în fruntea Internelor în locul lui Drăghici. Rezultatele ministerului, printre care infracționalitate în creștere,  nu satisfăceau aspiraţiile liderului. Au fost și anumite întâmplări determinante în restructurările instituționale. Bunăoară, înaintea plecării lui Ceauşescu în China, șase români deturnaseră un avion din Oradea la Viena. Socotind Internele ,,incapabile”, secretarul general a decis atunci trecerea pazei aeroporturilor în subordinea Armatei și înființarea unor unități antiteroriste și de însoțire a navelor aeriene.

Nesatisfăcut de prestaţia lui Onescu, Ceaușescu l-a trimis de unde-l luase: înalt funcționar la cadre. Iar după puțină vreme, l-a pus în fruntea județului Teleorman.

Un vechil mai bun la Interne a aflat în persoana lui Emil Bobu. Absolvent a șapte clase, după o pregătire juridică „pe puncte”  (un an, la fără frecvență), la 23 de ani și în plin avânt al luptei cu dușmanul de clasă,  moldoveanul era nici mai mult nici mai puțin decât procuror la Procuratora Generală București. După ce urmărise și coordonase cariera lui Bobu de instructor al activiștilor din sectorul juridic și al organizațiilor de masă, Ceaușescu l-a trimis pentru stagiul din teritoriu la județeana de partid Suceava. Abia după desăvârşirea acestui ciclu, l-a adus la București.

La data preluării comenzii Internelor de către Emil Bobu, efectivele trupelor de Securitate numărau 1 542 de ofițeri, 1 098 maiștri militari și subofițeri, 446 angajați civili și 20 905 gradați și soldați. Circa 35% dintre aceste cadre active se ocupau de securitatea obiectivelor de importanță deosebită, paza și escortarea deținuților pe diferite șantiere de lucru. Ceilalţi îndeplineau misiuni de menținere a ordinii publice și paza avutului obștesc ori se instruiau pentru împrospătarea efectivelor amintite.