Lenuța Ceaușescu și ,,combinațiile” carierei de ,,savantă”

În paralel cu eforturile soțului de-a avea toată puterea, Lenuța  Ceauşescu și-a parcurs propriul plan de carieră. O fostă colegă de facultate și-a amintit-o venind la examene cu ,,Mercedesul”. A obținut postul de director la ICECHIM  după scandalului demiterii fostului director, acuzat de homosexualitate.

De la  fostele ilegaliste, Lenuța învăţase bine istoria partidului.  În 1960, i s-a recunoscut şi ei vechime în partid din anul 1939. Nu mai avea complexe în faţa lor. Subalternii soțului ei, secretarul CC cu Organizatoricul, au trecut peste întreruperea activităţii de partid şi legăturile cu „provocatori” consemnate în dosarul ei de partid.  A primit noi recomandări care-o lăudau pentru „vigilenţa” în respingerea legăturilor cu  „trădătorii”. Și i-au lăsat o singură întrerupere  în „câmpul muncii”: 1952-1957, studenţia la Facultatea de chimie industrială a Politehnicii din București.

Retușuri revoluționare

Cum încolţise în capul Lenuţei ideea cercetării, nu se știe. Dar chimia și fizica erau științele viitorului. Exemple bune de urmat s-ar fi găsit la Moscova, nepoata lui Lenin şi fiica lui Frunze fiind ingineri chimişti.

Ultimele retușuri din fișa ei de cadre arătau însă că lucrase laborantă, fără înterupere, 13 ani (1944-1957) la Institutul de Cercetări Chimice București. Imediat după absolvire, au promovat-o cercetător. După patru ani de „cercetare”, a  publicat primul articol, în 1961, în “Revista de chimie”. “Polimerizarea stereospecifică a izoprenului cu trietilaluminiu şi tetracolurură de titan” are bibliografie exclusive sovietică. E semnat: O. Solomon, E. Ceauşescu, S. Bittman, B. Hlevca, I. Florescu, E. Mihăilescu şi I. Ciută. Are trei pagini și șapte autori! Mai târziu, va figura ca debut științific în CV-ul academicienei Elenei Ceauşescu, ea fiind menționată coordonator. În anii 80, toată opera științifică a femeii care devenise al doilea om în stat era semnată „El. Ceaușescu și colaboratorii”.

Disprețul nevestei lui Ceaușescu pentru toți ceilalți e ușor de înțeles după cât de simplu și fără muncă ajunsese ea în fruntea cercetării românești. După acel prim articol, în limitele firescului, s-ar chema că viitorii patru ani mâncase ,,pâine fără muncă”. În 1963, titlul articolului din 1961 a devenit titlu de comunicare la conferința științifică a instituției pe care o conducea. În 1965, CV-ul ei științific s-a îmbogățit cu patru activități – conferințe și publicații. Aceeași productivitate și anul viitor, cu noutatea unei participări la o reuniune internațională la Bruxelles. În 1967 cartelul „El. Ceaușescu și colaboratorii” a făcut o pauză. Dar în 1968 a participat cu trei lucrări la conferința națională de chimie macromoleculară. Iar din 1969 și până în 1971 s-au produs în revista „Mase plastice” (două lucrări în 1969 și câte una anii următori). Toate aceste cercetări închipuite sunt, în fapt, sinteze ale descoperirilor și teoriilor care-au fundamentat tehnologiile și licențele importate pentru punerea în funcțiune a combinatelor chimice românești.

Pygmalion-ii ,,academicienei”

Pe post de Pygmalion în prima etapă “ştiinţifică” a  Elenei Ceauşescu s-a plasat Mihail Florescu(1912-2000). Pe numele adevărat Ioan Iacobi, absolvise chimia la Universitatea din Bucureşti. A fost militant comunist din primul an de studenţie (1930), voluntar în “brigăzile roşii” din Spania, deţinut într-un lagăr nazist din Franţa şi membru al Rezistenţei franceze.

Precursorul lui Ceauşescu în funcţia de comisar-şef al Armatei, Florescu a avansat ministru al Chimiei în chiar anul înscrierii Lenuţei la facultate. În semn de omagiu adus acestui mentorat, Florescu a secondat-o pe “savanta de renume mondial” la cârma Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie întreg deceniul ultim din regimul comunist.

Dar și personajele nominalizate în primul articol unde apare și Elena Ceaușescu, și-au avut locul lor în viața viitoarei „savante”, după mărturia inginerei Maria-Noela Rădulescu, fostă colegă de facultate. Doamna Rădulescu a lucrat din 1962 şi până la pensia din 1992 la IPROCHIM ca şef de proiect instalaţii, realizând proiecte complexe pentru combinatele chimice din Borzeşti, Râmnicu Vâlcea, Turda, Cluj-Napoca. Ca oricare boboc s-a interesat și ea de cei mai mari. Mai ales când era vorba de o studentă  atât de deosebită ca Elena Ceauşescu adusă la examene cu ,,Mercedesul”. Toată facultatea ştia că-i mașina de serviciu a soțului, ştab la Armată. Se aflase și că profesorul Neniţescu ceruse asistenţilor Pogani şi Buzescu s-o mediteze. Ozias Solomon, profesor la disciplina macromolecule, cu dotoratul luat la Leningrad era privit ca o celebritate. Studenţii îl ştiau în conflict cu profesorul Neniţescu pentru şefia catedrei.  Fiind simultan şef de secţie la ICECHIM, Solomon o avea ca subalternă pe laboranta studentă căreia i-a fost şi coordonator al lucrării de licenţă. În cercurile chimiștilor s-a aflat că irascibilul Solomon a intrat în conflict, la un moment dat, cu fosta-i studentă. Cu tupeul specific, Elena Ceauşescu s-a vrut imediat trecută şi pe-un brevet de invenţie. Profesorul a emigrat după 70 în America dar acolo n-a reuşit să fie decât profesor de chimie într-un liceu. Au emigrat înainte de căderea regimului și cele două bune prietene ale Elenei Ceaușescu din institut – doamnele Bittman şi Florescu. Apropiați i-au rămas până la capăt fostul contabilul şef Segal și inginerul Gavril Muscă., spune doamna Maria-Noela Rădulescu.

Criza de cadre tehnice   

În anii 60 se intra însă în cercetare la chimie chiar dacă ai fost repetent în facultate, după mărturia doamnie Rădulescu. În cercetare se câștiga foarte puțin prin comparație cu sporurile și primele luate de inginerii din noile fabrici și combinate chimice. Statisticile întocmite arată că procesul de formare a intelectualității tehnice nu se sincroniza cu ritmul construcției și punerii în funcțiune de noi capacități productive. În 1966, bunăoară, deficitul pe țară de ingineri era de circa 25 000 față de necesar. Și cam tot atâția economiști erau în minus.

Din toamna lui 1964, soţia lui Ceauşescu a promovat directoare a ICECHIM. În simetrie cu urcuşul soţului, la sfârşitul lui 1965, pe ea au „ales-o” în noul Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Doi ani mai târziu avea şi doctoratul în chimie macromoleculară fiind unul dintre cei 25 de doctori în chimie ai respectivei promoții, cu un total de 350 de doctorate pentru toate specialitățile în România.

,,Combinațiile” doctoratului și directoratului

 De împrejurările obţinerii lui n-a mai vrut să-şi amintească nici un „factor de decizie” într-ale chimiei. Doar anecdotica epocii consemna incapacitatea viitoarei  „academician, doctor, inginer” de-a rezuma, în faţa unor chimişti veritabili, lucrarea redactată pe numele ei. Se spunea că anunţul de la avizier cu ora şi locul susţinerii tezei, a fost înlocuit noaptea cu altul. Acela preciza că amintita candidată evoluase, cu brio, în faţa comisiei la ora intrării în uzine şi fabrici a primului  schimb muncitoresc 

Doctora în chimie s-a înfipt imediat în conducerea Consiliu Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), prezidat de Alexandru Bârlădeanu. A debutat, cu aplomb, cenzurând raportul preşedintelui CNCS, după mărturia acestuia (Lavinia Betea, ,,Partea lor de adevăr”, București, Compania, 2008).  

Printre cercetători, a povestit doamna Maria-Noela Rădulescu, se știa că postul de director a fost obţinut de Elena Ceaușescu printr-o „combinaţie”. Un flagrant făcut vechiului director, acuzat de homosexualitate şi ,,eliberat” cu scandal. Că profesorul Costin Neniţescu n-a vrut s-o primească la doctorat. A coordonat-o Cristofor Simionescu din Iaşi, răsplătit cu frumoase funcții în Academia Română.

În epocă nu-și punea nimeni problema cu ce-și ocupa direcatoarea ziua de lucru. După difuzarea romanului lui Pacepa ,,Orizonturi roșii”, prin Radio Europa Liberă, românii au aflat de dependența soaței lui Ceaușescu de filme  pornografice cu demnitari și diplomați în roluri involuntare de actori. Pacepa  însuși s-a prezentat ca furnizor al acestor producții regizate de Securitate. Deși, în spiritul epocii, e puțin probabil ca supravegherea la care se știau supuși protagoniștii să nu le inhibe dorința de aventură.