Dialog despre dragoste între Sergiu Nicolaescu și Nicolae Ceaușescu

S-a spus repetat că Nicolae Ceaușescu s-a inspirat din revoluția culturală chineză și din festivismul coreean, în limitarea libertății de creație și ideologizarea național-comunistă. Documnetele din arhivă dovedesc un context mai complex decât vizita în China din iunie 1971 și multiple surse de inspirație.

Raportul dintre intelectuali şi puterea comunistă a fost și rămâne, în continuare, o temă dominantă a istoriei comunismului. Analiza politicilor culturale focalizează conflictele creatorilor cu ideologii, cenzorii și diriguitorii instituțiilor culturale ale epocii. Amintirile personale ale creatorilor, observa antropologul Catherine Verdery,  adesea iau forma naraţiunilor eroice ale bătăliilor purtate de intelectualii asediaţi de putere în cetatea Artei şi Adevărului.

În slujba omului nou

Cercetarea arhivelor istorice presupune, în schimb, îndreptarea  ocheanului puterii asupra scriitorilor și artiștilor.  Dintr-o asemenea perspectivă, scopul final al ideologiei şi practicilor comuniste este, în fapt, unul psihologic: crearea omului nou. Ca-n visul primilor creștini, când pământul se va umple de oameni  noi, s-ar întrupa aici raiul dreptății, frăției și egalității, fără durere și fără suferință. În grandioasa prefacere comunistă, Stalin  repartizase scriitorilor rolul de „ingineri ai sufletelor”.

Cu ajutorul lui Andrei  Jdanov, în 1934 s-a oficializat stilul unic al realismului socialist. Prin canoanele sale se impunea a descrie ,,viaţa în dezvoltarea ei revoluţionară”. După definiția criticului Andrei Sineavski, aceasta însemna înfățișarea adevărului într-o lumină ideală și interpretarea faptelor ,,aşa cum avem nevoie să le vedem şi aşa cum trebuie să devină conform logicii marxismului”. Procedeul prin care realitatea se supune forjei creatorului a fost ilustrat de Andrei Soljeniţîn în „Pavilionul canceroşilor”. O tânără jurnalistă sovietică își explică acolo rețeta succesului astfel: faptele, spune ea, chiar deprimante, nu le descrii așa cum sunt, ci așa cum ar trebui să fie; căci acela e Adevărul.

În istoriografia comunistă, ficțiunea aceasta a luat forma  adevărului partinic, opus adevărului obiectiv burghez, o rămăşiţă a lumii vechi şi totodată o armă a dușmanului imperialist. Ca să elimine impuritățile de felul „manifestărilor duşmănoase”, „tendințelor apolitice” ori păcatele  „duble interpretări” cenzorii  vegheau continuu  la căpătâiul literaturii și artei.

La vremuri noi, orientări noi

Mișcarea desprinderii de Moscova a antrenat însă și breslele de creatori. La fel cum îi îndemnase pe liderii partidului să viziteze țări occidentale, Gheorghiu-Dej a încurajat ieșirea la rampa occidentală a scriitorilor și artiștilor români. În timpul vieții lui apăruse și reconsiderarea valorilor și personalităților culturale din perioada intrebelică. Atunci începuse și înnodarea firelor cu emigrația română, în beneficiul regimului de la București.

Bursele, documentările și participările la manifestări culturale în străinătate au devenit noi resurse ale puterii în stimularea competiției dintre creatori. Vetusta epocă stalinistă a documentărilor în tranșeele industrializării și colectivizării apusese. Iar prezentul se arăta generos în publicarea jurnalelor de călătorie pe meleaguri îndepărtate, organizarea turneelor muzicale și expozițiilor în străinătate. 

Naționalismul stângii și dreptei

Laboratoarele care-au furnizat altoiul protocronismului, orientarea culturală care-a înlocuit realismul socialist din România, sunt însă mai alambicate decât lasă să se întrevadă nivelul de suprafață al dicursului lui Ceaușescu despre  menirea artei și a creatorilor. Scriitorii și artiștii au avut, în continuare, rolul de ,,ingineri ai sufletelor” către aceleași scopuri, dar cu recuzită nouă.

Un filon bogat de idei l-au reprezentat, fără îndoială, sintezele provenite din compartimentele serviciilor speciale responsabile cu reeducarea fostelor personalități culturale. Trăirismul și viziunea legionară asupra misiunii neamului românesc au fost o magmă fertilă a noii orientări culturale din anii 60. Naționalismul a fost, de altfel, punctul de întâlnire al exceselor stângii și dreptei politice.

Ca maeștri ai cuvântului, în dezbaterile relației dintre puterea și arta comunistă, scriitorii au focalizat interesul asupra literaturii.  Arta de pionierat a noii paradigme pare a fi fost însă cinematografia. Nu întâmplător, filmul ,,Dacii”, difuzat  în 1966, îl are ca scenarist pe Titus Popovici, scriitorul desemnat de Ceaușescu să-și reprezinte breasla în Comitetul Central. Și ca regizor pe Sergiu Nicolaescu, apropiat de vârfurile puterii prin două canale excepționale: relațiile deosebite cu soții Maurer și includerea sa în strategiile de comunicare publică ale Consiliului Securităţii Statului. Acestea din urmă vizau impunerea unui James Bond autohton care să inspire simpatie și respect românilor după modelul filmelor cu agenți americani, britanici sau francezi.

Nici ideea unei epopei naţionale în cinematografie nu era originală, ci preluată de la istoricul Nicolae Iorga care-o lansase la începutul secolului. „Războiul pentru independenţă” (1912), primul film românesc de lung-metraj marcase și debutul practicii colaborării dintre cinematografie și Armată. Aceasta va livra sub regimul comunist  sute de mii de figuranți pentru filmele care rescriu istoria țării după documentele partidului.

Cât poate să iubească Mihai Viteazul?

Dar până unde mergea cinefilul Ceaușescu în ,,colaborarea” lui cu cineaștii? Ca o scenă de umor negru arată dialogul său cu Sergiu Nicolaescu într-o consfătuire din primăvara lui 1968 asupra filmului ,,Mihai Viteazul”.

La curent cu zgârcenia lui Ceaușescu, regizorul l-a informat că avea în vedere aspectul comercial al producției. Și că, pentru a mări audiența filmului, mai ales în străinătate, se gândise să introducă scene de dragoste, după exemplul altor regizori din lagărul comunist. ,,Poate Mihai Viteazul să iubească, sau nu?”, a întrebat Nicolaescu după măiestrita introducere. ,,Eu sunt de acord că și Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să știm ce să redăm, tovarăși!, a răspuns Ceaușescu. Să redăm și dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui. Dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic.” Cu alte cuvinte, mai bine fără, ori după indicațiile partidului de comportament ,,demn” în familie și în societate.

Surse din Roma și Persepolis  

În algoritmul implementării comunismului național în cultura românească, nu pot fi omise nici influențele emigrației românești pe temeiul unor valori comune. În 1967, bunăoară, Iosif Constantin Drăgan, apreciat ca un exemplu de colaborare de autoritățile românești cu sarcini în domeniu, a pus bazele “Fundației Europene Drăgan”. Organizația  avea scop declarat de promovare a „valorilor civilizației românești”.

Ceva nemaipomenit vor fi fost pentru Ceaușescu și grandioasele manifestări organizate în toamna lui 1971 ca aniversare a 2 500 de ani de la constituirea statului iranian. Fastul prin care șahul Mohammad Reza Pahlavi se identifica în calitate de creator al Iranului modern cu istoria glorioasă a Persiei antice, au fost, fără îndoială, sursă de inspirație în linia trasă de Ceauşescu între societatea socialistă multilateral dezvoltată, al cărei creator se pretindea a fi tocmai el, și marele imperiu geto-dac al lui Burebista. Aniversarea a 2 050 de ani de la acest ,,eveniment”  a  impus-o și el în România, istoricii străduindu-se să-i argumenteze alegoria.