Credinţa care mută munţii: conştiinţa socialistă

În 1971, Ceauşescu a decis că mare parte din sarcinile partidului se vor înfăptui prin muncă voluntară. Ca să muncească fără bani, activiştii, intelectualii, scriitorii şi creatorii trebuie să inducă românilor o ,,conştiinţă socialistă”. Animaţi de credinţa în communism şi dragostea pentru partid, oamenii vor muta atunci munţii.  Iar aceste teorii n-au fost de inspiraţie chinezească.

Lui Ceaușescu i s-a părut că aflase o nouă combustie: conştiinţa socialistă. În locul banilor și a altor stimulente,,burgheze”, pe ea voia să se bazeze în ceea ce-n termeni marxiști s-a numit ,,dezvoltarea bazei materiale”.

Conştiinţa care determină existenţa

Cu această nouă credinţă insuflată mulţimii în viitorul ei luminos şi în harul profetic al conducătorului, Ceauşescu credea că va muta munţii proiectelor sale grandioase de-a face din România, în scurtă vreme, o ţară însemnată a lumii.

Nici măcar Stalin nu-şi imaginase că o astfel de utopie ar putea prinde viaţă. Când avusese nevoie de braţe gratuite de muncă, sporise numărul arestărilor şi condamnările, de la populaţia ,,arhipelagului Gulag” aşteptându-se servituţi neretribuite. Aşa cum se constatase însă la moartea ,,ţarului roşu”, munca deţinuţilor nu adusese profit din cauza lipsei de cointeresare a acestor sclavi din secolul XX şi a costurile paznicilor şi administratorilor mulţimilor de lagăre.

Dar din 1971 şi până la moarte, Ceauşescu a trăit animat de convingerea că descoperise în conştiinţa socialistă a oamenilor muncii un „perpetuum mobile” al grandioaselor sale proiecte şi realizării lor prin tot mai multă muncă voluntară.   În noua calitate de gânditor revoluţionar ce şi-o asumase, a răsturnat axioma fundamnetală a dogmei marxist-leniniste conform căreia existenţa materială determină conştiinţa spirituală. „Conflictul a pornit de la realitatea că societatea era prea săracă, dispunea de mijloace insuficiente pentru a stimula material participarea competitivă la viaţa socială, a explicat Dumitru Popescu geneza conversiei sale. Conştiinţa nu costă bani, nu afectează bugetul – ca atare dorea să fie mobilizată mai mult pentru a lua locul adevăratului factor determinant”.

Ingineri ai modelării conştiinţei: scriitorii şi artiştii 

După modelul leninist de inducere a conştiinţei de clasă mulţimilor de proletari de către revoluţionarii de profesie,  Ceauşescu a văzut în ,,inginerii sufletelor” şi în ceilalţi creatori, în activiştii aparatului de partid, în responsabilii şi funcţionarii culturali, în cadrele didactice şi, în genere, în toţi ceilalţi intelectualii României o armată disciplinată în executarea noului ordin de luptă: formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor.     

N-a avut nevoie pentru aceasta de modelul Chinei. Înaintea vizitei sale din ţările asitaice din vara lui 1971, Ceaușescu avea planurile puse la punct.

De altfel, în februarie 1971, cu referire la politicile culturale din străinătate și la potențialul lor inspirator, în şedinţa Biroului Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unității Socialiste, Tovarășul împărtășise următoarele reflecții și impresii din călătoriile sale: „Nu putem să închidem uşile şi ferestrele în sensul larg, trebuie să acţionăm, să ţinem în mână. Ce m-a impresionat, tovarăşi, la americani – am vizitat o serie de institute – este preocuparea pentru crearea unei tradiţii culturale, pentru că ei nu au o tradiţie, toţi sunt o adunătură, şi din această cauză încep să se preocupe şi ei. Ei înşişi recunosc defecţiunile societăţii americane, că nu au tradiţie, un trecut ca atare; se preocupă să creeze şi ei o anumită tradiţie. Iată, în Iran există o tradiţie. Ştiţi ce a făcut şahinşahul: a luat toţi oamenii de artă, i-a strâns într-o clădire, destul de proastă, nu ca ale noastre că sunt palate, şi i-a pus să lucreze arta persană, nu admite să se lucreze altceva. În Maroc, tot aşa, regele i-a pus să lucreze o moschee nouă după stilul vechi şi nimeni nu a pretiuns, tovarăşi, că este îngrădită libertatea artistică, lucrează toţi pe bază de proiect. Este adevărat că îl costă mult – eu nu aş băga banii în ea – şi deci nu lasă la voia întâmplării. La noi, cei care lucrează în domeniul artelor, puţini încearcă să se inspire din trecut, aruncă totul, dar nu vreau să mai insist asupra acestor probleme, noi o să mai discutăm.”

Pregătirea ,,tezelor din iulie”

Criticile aduse artei şi culturii româneşti după vizita din China, Ceaușescu le auzise și de la creatorii autohtoni, dornici de evidențiere în viziunea ,,justă”. Impresiile din călătoria asiatică, a recunoscut Ceaușescu,  argumentau opiniile și deciziile ce le luase mai demult. ,,Înainte să plec, am avut o şedinţă la Sectretariat şi acolo am stabilit să pregătim un material pentru plenară, că propaganda noastră este nemulţumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului şi poporului în general, a zis el. Aşa că am spus-o înainte de a merge în China. Dar ceea ce am văzut în China şi Coreea demonstrează că concluzia la care noi am ajuns este justă.”

A confirmat și cu altă ocazie că, încă din primăvara lui 1970, s-a pus chestiunea unei dezbateri în Comitetul Central despre perfecționarea activității ideologice. Iar în ultimele 5-6 luni se organizaseră dezbateri cu diverse categorii de creatori și activiști.

O opinie pertinentă în același sens a exprimat și  Dumitru Popescu, ridicat în toamna lui 1971 la rangul de diriguitor al ideologiei, culturii și artei în dubla calitate de președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste și al Comitetului de stat pentru Cultură și Artă. Vizita în China n-a fost decât un moment al strângerii șurubului, acțiune  începută în 1968, nicidecum o ,,reforjare” a gândirii lui Ceaușescu, a mărturisit acesta în memoriile sale (Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006).

Rândul ,,tezelor din iulie” venise după vizita în China și Coreea de Nord, dar între aceste două momente nu poate fi trasată linia simplă și dreaptă a relației cauză-efect. De altfel, dacă admirația lui Ceaușescu pentru China ar fi fost atât de nemăsurată, putea urma, în 1979, și linia lui Deng Xiaoping  a Celor Patru Modernizări, menținând supremația partidului comunist într-o societate cu economie de piață.

Portretul bunului comunist

Fermenţii mobilizatori ai aluatului poporului unic muncitor ar trebui să fie,  în viziunea secretarului general, toţi comuniştii. Fiecăruia dintre ei, Tovarăşul îi cere să se modeleze astfel încât să întrupeze un prototip care depășește în calități pozitive personajele de poveste, descris în termenii următori: “Comunistul trebuie să fie cinstit, curajos, demn, să lupte cu ardoare pentru adevăr, pentru dreptate și libertate. El trebuie să iubească munca, să depună eforturi și să se preocupe continuu pentru dezvoltarea proprietății socialiste  de stat și cooperatiste, să pună pe prim plan interesele poporului muncitor, înțelegând că între interesele personale  și cele generale ale întregii societăți nu există nici o contradicție, ci, dimpotrivă, există o strânsă unitate dialectică, că bună starea personală este strâns legată de bunăstarea întregului popor, că asigurând dezvoltarea generală a țării asigură ridicarea și a nivelului său de trai”.

Cu alte cuvinte, omul trebuie să-și trăiască viața străduindu-se să împlinească sarcinile partidului, precum un bun creştin poruncile bisericii. Sloganul primului său militantism liber „Totul pentru front”, Ceauşescu l-a  transformat în „Totul pentru producţie”. În vremuri de pace, românii urmau să trăiască sub imperativul legilor de război.  Ceauşescu însuși înţelegea să se „consume” pe sine ca exemplu mobilizator, în transformarea cetățenilor României în “revoluţionari” – dârji şi invincibili – ca el, după cum observa Dumitru Popescu în memoriile sale.