Ceauşescu a descoperit, în 1971, soluţia progresului: munca voluntară

Intelectualii şi creatorii, îndeosebi scriitorii au focalizat studiul ,,epocii Ceauşescu”  pe orientarea ,,revoluționară” a literaturii și artei din vara lui 1971. Secretarul general a decis însă atunci intrarea tuturor cetăţenilor în utopia întronării comunismului în România prin muncă voluntară.

După ce le-a povestit demnitarilor din Comitetul Executiv despre vizita de trei săptămâni în țările asiatice, la 28 iunie 1971 Ceaușescu a convocat o teleconferință cu primii secretari ai județenelor de partid.

Polcovnicii partidului scoşi la raport de secretarul general

Relațiile cu acești subalterni nu mai semănau însă întâlnirilor de lucru din primii doi ani de putere. Aliniați ca-n front la supliciul periodic al teleconferințelor, i se adresau lui Ceaușescu cu ,,permiteți”, ,,stimate” sau ,,iubite tovarășe secretar general”. La o anumită zi şi oră din săptămână, uneori convocate intempestiv, aceste teleconferinţe adunau împrejurul primilor secretari pe toţi componenenţii birourilor judeţene de partid, echivalentul în teritoriu al Secretariatului Comitetului Central. Înarmaţi cu rapoarte pregătite din vreme de către subalternii lor, prim-secretarii judeţeni aşteptau gata să noteze ,,indicaţiile” şi ,,orientările” secretarului general, cum erau numite poruncile şi opiniile lui Ceauşescu.

Polcovnicii partidului îşi începeau raportul complimentându-și generalul  pentru succesele repurtate  peste hotare. Capul conducerii de partid și de stat în județul Covasna, fostul dulgher Kiraly Carol, instruit și el la înalta Școală Centrală a Consomolului din Moscova, îl gratula astfel pe Ceaușescu în iunie 1971: ,,Oamenii muncii de pe aceste meleaguri au primit cu deosebită satisfacție rezultatele acestei vizite și sunt mândri de munca laborioasă depusă de dv. Vă exprimăm pentru toate acestea mulțumirile noastre”.

Cu toate forţele pe frontul recoltării păioaselor

Până  să cuvânte inferiorii, de la pupitrul de comandă al teleconferinței unde se afla împreună cu Pană, Manea Mănescu, Niculescu-Mizil, Banc, Gere, Iliescu, Patilineț și Dumitru Popescu, Ceaușescu îi informa asupra sarcinilor curente.

Agricultura socialistă intra ca-n fiecare vară în ,,campania de foc” a recoltării păioaselor. Pentru bunul ei mers,  Tovarăşul ,,indica” următoarele: ,,Eu rog primii secretari să mobilizeze toate forțele, tineretul, chiar și funcționarii și în zilele de sărbători și din orașe, pentru a strânge la timp, și dacă se poate fără nicio pierdere sau în orice caz, cu pierderi minime, în întregime grâul. (…) Știți că anul trecut a trebuit să scoatem din fondul central o cantitate destul de mare de grîu…(…) Vom aprecia munca fiecărui comitet județean și a fiecărei organizații de partid după felul cum vor acționa pentru a strânge la timp și în bune condiții în întregime toată recolta. ”

Proba activistului de partid: mobilizarea mulţimii

Colectiviști n-au mai rămas prin sate, iar recoltele se adunau prin ,,muncă voluntară” – elevi, studenți, muncitori și funcționari din satele de baștină  sau ,,mobilizați” prin organizațiile de tineret, sindicat și partid din orașe. În piramida acestor obligații, coloana activiștilor de partid, începând cu instructorii Comitetului Central și sfârșind cu activele comunale și de înterprinderi aveau misiunea vechilor vătafi.

Se subînțelegea, așadar, prin condiția de om al muncii, disponibilitatea de a răspunde chemării partidului, oricând şi în oricare fel, prestând munci fără plată și fără legătură cu fișa postului. Aceasta n-a fost totul! Dacă muncitorii și funcționarii, elevii și studenții prestau muncă voluntară pe ogoarele socialiste, secretarul general proiectase şi construcția obiectivelor planificate prin eforturi ,,patriotice”. ,,Atât în investițiile industriale, cât și la cele din agricultură, zicea el în vara lui 1971,  trebuie să se apeleze în mai mare măsură la muncă voluntară, la folosirea tineretului, în general a a oamenilor muncii – și din agricultură și din industrie, a gospodinelor -, în executarea la timp a investițiilor prevăzute în plan. Aceasta este valabil și pentru lucrările de locuințe și alte lucrări social-culturale, lucrări edilitare.”

Muncă voluntară pentru export şi autodotare

Pe ,,frontul muncii” însă, realizările erau mult sub cifrele planificate. Turismul părea însă un resort de viitor. În vara lui 1971 pe litoralul românesc  erau 62 000 de turiști vestici, mai mult cu 7000 decât în vara precedentă.

Programul de investiții în agricultură şi în industrie, mai ales în industria chimică  informa Ceauşescu, nu se îndeplinise. Se prefigurau, în schimb, posibilități suplimentare de export. Acoperirea lor s-ar face prin aceeași soluție a ,,muncii voluntare”.

În plus, la amintita teleconferinţă, Ceaușescu a lansat soluția autodotării şi reducerea drastică a importurilor. Le-a cerut  capilor județeni să discute cu conducerile întreprinderilor ,,măsurile de producere prin forțe proprii a utilajelor prevăzute la import, în așa fel încât pe calea autodotării să soluționăm într-o măsură mai mare utilarea întreprinderilor existente.” Prin aceasta îl impresionaseră chinezii, în viitorul apropiat maeştri neîntrecuţi ai copierii produselor de succes şi ,,implementării” tehnologiei mondiale.

În paranteză fie spus, la începutul anilor 70, întreg lagărul comunist intrase într-o criză a energiilor mobilizatoare, imprevizibilă fondatorilor. Însuşi spiritul revoluţionar al activiştilor şi liderilor de partid se tocise. Generaţia celor ,,veniţi la masa pusă”, aparatcik-ii promovaţi după planul de carieră al cadriştilor, avea ca motivaţie intrinsecă privilegiile nomenklaturii şi plăcerea puterii. Însuşi Hruşciov recunoscusese în faţa liderilor români că intrase în partid pentru o pâine mai bună. Sub Brejnev, liderii republicilor unionale împreună cu șefi ai serviciilor speciale și de centrale economice creaseră adevărate rețele mafiote. Prin Galina Brejneva, fiica liderului moscovit, se întinseseră până-n Kremlin.

Cunoaşterea realităţii stopată la nivelul birourilor judeţene

Birourile judeţenelor de partid erau, aşadar, nivelul ultim al recunoaşterii adevăratelor ,,succese” din România anului 1971. Discursul public era construit ca şi literatura realismului socialist: nu din faptele lumii reale, ci din acelea ale lumii dezirabile. 

Să te plângi Tovarăşului ori să reclami neputința sau nedreptatea era, deja, o practică interzisă. El nu mai voia dialoguri cu oamenii muncii altfel decât formale. Când murmurul vreunei nemulțumiri îl atinge, vinovați sunt cei care n-au aplanat ,,frământările”, astfel încât la el să nu ajungă decât fanfara și tobele succeselor și adeziunii față de partid. Ca dovadă, în aceeași teleconferință Ceaușescu s-a iritat de primirea unui memoriu colectiv adresat de angajaţi ai Combinatului Siderurgic Hunedoara.

Înapoi la Lenin!

Soluţia muncii voluntare impusă de Ceauşescu era însă o altă ,,buclă” la practicile leniniste.

Cum istoria s-a tot scris şi rescris în spirit partinic, iar generaţia bolşevicilor primului lider sovietic dispăruse, cetăţenii şi activiştii comunişti nu mai cunoşteau istoria reală a ţărilor din lagărul comunist. Altfel ar fi făcut conexiuni surprinzătoare. Printre altele, observaţia că bolşevicii imitaseră din regimul ţarist serviciul militar obligatoriu şi munca  obligatorie a supuşilor, întreaga populaţie a Rusiei fiind la dispoziţia ţarului. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, boierii au obţinut dreptul retragerii din serviciul Ţarului. Abia în 1861 când s-a desfiinţat iobăgia a dispărut obligaţia prestării muncii gratuite pentru împărat. Dar la începutul anului  1918 Lenin a introdus „munca obligatorie generalizată”. Cetăţenii au fost iarăşi obligaţi să presteze munci forţate: cărăuşie, tăiat de copaci, şanţuri, construcţii.  Prin decretele de naţionalizare ale pământului şi industriei, statul bolşevic a devenit proprietarul tuturor bunurilor, cu excepţia celor personale ale cetăţenilor săi. Prin centralismul democratic, partidul se supunea conducătorului care devenise noul ţar cu drepturi depline ale supuşilor săi.

Munca voluntară s-a restrâns însă în vremurile de pace, fiind menţinut serviciul militar obligatoriu şi lucrările de amenajare şi întreţinere a unor obiective de interes obştesc (drumuri săteşti, aşezăminte de petrecere a timpului liber, parcuri etc).

Ceauşescu a revenit, aşadar, la comunismul de război al muncii forţate, numită însă muncă voluntară sau muncă patriotică.