Academia, filozofia și sănătatea lui Ceaușescu

Ceaușescu și-a creat propria academie erijându-se în filozof și ideolog inovator al marxism-leninismului. A fost președintele de onoare al Academiei de Științe Sociale și Politice de la înființare ei până la moarte. Printre membrii fondatori ai noii academii s-a aflat și Ion Iliescu.

La începutul anilor 70, proiectul scrierii istoriei partidului se îngropase. Șefii propagandei românești se puteau dispensa de documente, rescriind istoria comunismului românesc după voia lui Ceaușescu.

Astfel că înaintea elaborării ,,tezelor din iulie” 1971, intraseră în funcțiune, în fiecare reședință de județ, muzee după modelul celui din Capitală. Și tot înaintea acestui document, considerat crucial în războiul creatorilor și intelectualilor cu puterea, în februarie 1970, Ceaușescu inaugurase, ca președinte onorific al ei, Academia de Științe Sociale și Politice.

Mentoratul lui Miron Constantinescu

De pe acestă platformă s-a erijat în ipostaza de ideolog, iritându-i, probabil, și cu acest prilej pe sovieticii care se considerau moștenitorii, de facto și de jure, ai marxism-leninismului. Unici și în dreptul de reformare a acestui tezaur, de vreme ce Hrușciov se indignase că Mao are pretenții de ideolog, lansând teorii care, zicea el, valorau cât un galoș rupt.

Primul președinte în exercițiu al acestei noi Academii a României a fost Miron Constantinescu. N-ar fi exclus ca acestui ambițios cu pretenții de personalitate multilateral dezvoltată în științele socio-umane, să-i fi conferit Ceaușescu rolul de magistru al său în subtilitățile marxism-leninismului. În cercurile înalte ale partidului se știa că, după luarea puterii, solicitase consultații unor specialiști în domeniile lor de competență.

Fiul nelegitim al savantului Constantin Murgoci și al unei profesoare din Arad, Constantinescu țintise să dea un sens exemplar vieții sale din tinerețe. În dilema unor opțiuni extreme – legionar sau comunist – după cum povestise el mai târziu, meditase într-o mănăstire. Un episod relevant pentru potențialul sincretic al fostului ,,copil teribil” al partidului de-a conferi o tentă originală național-comunismului românesc al cărui exponent en titre rămâne Ceaușescu.     

,,Avându-l la mână” ca și pe Bodnăraș cu episoade din trecut ce puteau fi interpretate acum ca și ,,crime staliniste”, Ceaușescu putea profita, s-ar putea spune, de know-how-ul lui Miron Constantinescu în teoria și practica revoluționară. Format în spiritul supunerii la disciplina de partid și totodată experimentat cățărător pe meterezele ierarhiei, țintise la poziția de intelectual al partidului ilustrată de Pătrășcanu. Chiar în fața ,,țarului roșu” încercase să-l compromită pe Dej, pârându-l c-ar fi un ,,sentimentalnîi celovek”, o etichetă rușinoasă în etica revoluționarului comunist. Aspirase, după moartea lui Stalin, la locul lui Dej, ruinându-și în 1957 cariera prin loviturile administrate, direct, tocmai de Ceaușescu.

Miron Constantinescu suportase și drame personale greu de imaginat: unul dintre băieții săi decedase accidentat într-o excursie în munți, altul după o banală operație de apendicită, iar una dintre fiicele pe care le înfiase, într-un acces de furie, îi ucisese, cu satârul, soția, și ea fostă ilegalistă. Susținut de combustia ambițiilor personale și credinței în lumea nouă, Constantinescu renăscuse după fiecare cădere. După revenirea în cercul puterii, ori de câte ori se pronunța numele lui Ceaușescu, nu se sfia să se ridice în picioare, în semn de mare prețuire, indiferent unde s-ar fi aflat și oricine-ar fi fost de față.

Era, așadar, potențialul inspirator și spirjinitor al lui Ceaușescu în ambițiile sale de nou patriarh al dogmei marxist-leniniste. Nicicând Tovarășul nu și-ar fi înfățișat ignoranța unor emuli din noua generație, precum Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu sau Ion Iliescu, declarați și ei academicieni în nou inventata instituție.

Filozoful Ceaușescu

Ceaușescu se vede pe sine de-acum și primul gânditor al României, rolul Academiei de Științe Social-Politice fiind acela de îmbogățire a marxism-leninismului. Și pentru a fi sigur că în competiție nu pot intra profesori sau cercetători, președintele de onoare Ceaușescu a specificat următoarele: “Or, ca în toate domeniile științei – ce nu se poate dezvolta decât dacă se leagă de viață – activitatea teoretică în problemele sociale – care, de asemenea, este o activitate științifică -, nu se poate realiza din birou, de către oameni care stau în jurul lor cu tot felul de tratate și manuale, cu tot felul de reviste încercând să tragă concluzii din ele. Tezele teoretice se pot elabora numai de către aceia care iau parte activă la lupta revoluționară, la lupta de construcție socialistă care se află în primele rânduri ale acestei lupte.” Postulatul lui Feurbach ,,filozofii n-au făcut decât să interpereteze lumea, important este însă a o schimba”, atât de drag revoluționarilor, își afla astfel o nouă expresie în viața lui Ceaușescu.

Punând semnul egal între marxism-leninism și istoria filozofiei, Ceaușescu intenționase chiar desființarea facultății de filosofie. Ideea lui era că nu puteam avea două facultăți de filsosofie, una de partid, alta de stat. Iar studenții la filozofie trebuie ,,recrutați pe altă bază”: acolo nu vor învăța decât oameni trimiși de partid, ca să devină activiști. ,,În orice sector de activitate vor lucra ca filozofi, ei trebuie să fie filozofi marxist-leniniști, zice Ceaușescu. Noi nu putem admite nici un alt fel de filozofie în România”. Acesta a fost gândirea lui Ceaușescu.

Pe modelul exemplului filozofiei, a restrâns aria istoriei, economiei politice, filologiei… Operele de artă, literatura, cinematografia vor trebui să arate mai bine ce-a făcut partidul, ce înseamnă ,,viaţa nouă”. Pentru el, care coboară din autoturismul care-l lasă în capul scărilor sediului Comitetului Central, fiecare zi e o fericită confruntare cu spaimele și privațiunile sale de ucenic în atelierul de cizmărie de pe Calea Victoriei. ,,Sectoarele” ideologiei, culturii, învățământului și artei n-aveau decât să-i oblige pe muritorii de rând să-și vadă viața în aceeași triumfalistă antiteză a ,,prezentului și viitorului luminos” cu ,,întunecatul trecut”.

Suferințe cronice

Judecând după informarea privind sănătatea conducătorilor, făcută, în 1969, de Aurel Moga, Ministrul Sănătăţii, evaluarea lui Nicolae Ceauşescu arăta că sănătatea începea să i se deterioreze.

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, specifică documentul, în vârstă de 51 de ani prezintă de mai mult timp o discretă disfuncţie hepatică, evidenţiată îndeosebi printr-o creştere moderată a transaminazelor serice.

În luna iulie 1968, a fost decelată o periostită apofizară a primei vertebre lombare, cu dureri spontane şi provocate la acest nivel, care s-au remis în urma tratamentului balneo-climatic efectuat.

Cu ocazia eforturilor vocale şi a unor răceli, a prezentat cataruri repetate faringo laringiene, cu disfonie accentuată şi prelungită în ultimul timp.

Ţinând seama de cronicitatea suferinţelor, este necesar ca tovarăşul să aplice în continuare recomandările privind dieta alimentară, programul de viaţă şi de muncă, precum şi indicaţia de a evita eforturile vocale, atât în ceea ce priveşte durata cât şi intensitatea lor.

De asemenea, în scopul aplicării celor mai judicioase măsuri terapeutice, este necesară o observaţie medicală continuă cu examinări periodice, atât clinice cât şi prin examene de laborator.”

Dar, prin comparaţie cu evaluarea celorlalţi din conducere, sănătatea Tovarășului e încă bună. În caracterizările demnitarilor, chiar mai tineri decât el, domină ateroscleroza, ulcerul, aritmiile, cardiopatiile, hipertensiunea arterială. Iar sindromul de suprasolicitare pare a face parte din fişa postului.