Vrăjitoare unguroaice şi români calvini

“Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare” este o propoziţie din Vechiul Testament care a condus la execuţiile multor nevinovate. Prelaţii transilvăneni s-au conformat.

Vrăjitoria şi ghicitul erau considerate „erezii” de către Biserica Romei şi pedepsite ca atare. Peste o sută de bule a emis papalitatea în decursul Evului Mediu prin care „erezia” era asociată păcatului pedepsit cu moartea. Semnalul declanşării „vânătorii de vrăjitoare” a fost un document din 1484, atribuit papei Inocenţiu al VIII-lea.  “Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare”, scrie în Vechiul Testament. Numeroşi oameni, mai ales  femei, din Europa, şi chiar din Lumea Nouă americană au fost, în consecinţă, schingiuiţi,  arşi pe rug sau decapitaţi.

„Vrăjitoria” în Transilvania

Primele procese intentate unor „vrăjitoare” din Transilvania s-au înregistrat în secolul XVI. În zona Cluj-Dej au fost condamnate atunci 25 de „vrăjitoare”. Prima menţionată în documente este Ecaterina Szabo din Cluj. Pe baza unui singur „martor ocular”, acuzata a fost condamnată la moarte în 1584, sentinţa prevăzând şi schingiuirile aferente execuţiei.

Acţiunea de „purificare” a catolicilor de eretici, a atins apogeul sub domnia principeului Apafi Mihaly I  (1632-1690). Execuţiile au fost, probabil, atât de numeroase încât au lăsat urme în toponimia Clujului. După arderea pe rug, spânzurarea sau decapitarea din faţa Bisericii Sântul Mihail, rămăşiţele trupeşti ale „vrăjitoarelor” erau expuse în faţa Turnului Croitorilor pentru înfricoşararea mulţimii. „Uliţa Vrăjitoarelor” s-a numit astfel calea dintre locul de execuţie şi cel de expunere.

Abia în 1768, împărăteasa Maria Tereza a interzis aceste crime şi orori săvârşite în numele credinţei.  

“Episcopi” calvini români

După ce principele Ioan Sigismund Zapolyia (1540-1571) a îmbrăţişat calvinismul, propaganda catolică a încetat, un secol şi jumătate, în Transilvania, afirmă Mircea Păcurariu (“Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006). Locul ei a fost luat de propaganda protestantismului calvin. Printre alte măsuri de a face prozeliţi printre români, a fost şi numirea unor “episcopi”. În documente apar menţionaţi Pavel şi Mihail din Turdaş (ţinutul Hunedoarei) şi un anume Gheorghe din Sângeorzul Trăscăului.

În ceea ce-i priveşte pe ortodocşii români, au avut de câştigat prin răspândirea protestantismului în Transilvaniei.  În scopul răspândirii reformei şi câştigării de noi adepţi, luteranii şi calvinii au tipărit, pe cheltuiala lor, cu litere slavone dar în limba română, cărţile religioase trecute acum în patrimoniul culturii naţionale româneşti.     

Ajutor de la fraţii întru credinţă

În opinia lui Mircea Păcurariu, “credinţa străveche” a fost întărită în Transilvania prin ajutorul şi legăturile cu Biserica ortodoxă din exteriorul arcului carpatic. În noile condiţii, sediul Mitropoliei Transilvaniei s-a mutat de la Feleac în alte localităţi. O ipoteză insuficient verificată e aceea că fostul preot Ioan din Peşteana (Hunedoara) a devenit primul mitropolit ortodox din a doua jumătate a secolului XVI cu reşedinţa la mănăstirea Prislop. Urmaşul său Hristofor ar fi avut însă reşedinţa la mănăstirea de la Geoagiu de Sus (Alba).

Spre finele secolului, centrul ortodoxismului transilvănean a devenit Alba Iulia. Mitropoliţii săi au fost hirotoniţi departe însă: Eftimie, la Ipek, în Serbia, Hristofor II (nu se ştie unde) iar Ghenadie şi Ioan de la Prislop la Târgovişte.

Unirea lui Mihai Viteazul

Ioan de la Prislop era păstorul ortodocşilor transilvăneni în momentul unirii celor trei provincii româneşti de către Mihai Viteazul (1558-1601). Printr-o înţelegere încheiată de trimişii domnului muntean cu principele Transilvaniei în 1595, preoţii ortodocşi urmau să-şi ţină slujbele şi celelalte ritualuri nesupăraţi de stăpânire şi să fie scutiţi de sarcinile de iobag. Biserica ortodoxă din Trasnilvania a fost subordonată Mitropoliei Ungrovlahiei. O nouă catedrală mitroploitană şi o reşedinţă pentru mitropolitul ei au fost ctitorite de Mihai la Alba-Iulia. Datorită aceluiaşi domn, tezaurul ortodox al Transilvaniei a sporit cu biserici la Făgăraş,  Lujerdiu (Cluj) şi Ocna Sibiului.

Episcopia Vadului     

Că politica şi religia erau indestructibile în epocă, dovedesc urmaşilor şi ctitoriile ortodoxe moldoveneşti din Transilvania. Ca loc de refugiu, în caz de mari pericole, Ştefan cel Mare a obţinut de la Matei Corvin, regele Ungariei, cetăţile Ciceu (lângă Dej) şi Cetatea de Baltă (pe Târrnave). În acelaşi scop, fiul său, Petru Rareş a primit, în 1529, noi feude: cetăţile Bistriţa, Rodna şi Unguraş. Pentru acestea a fost înfiinţată Episcopia ortodoxă de la Vad (lângă Ciceu) care păstorea 50 de sate ale Ciceului, 24 de sate situate între Bistriţa şi Gherla şi alte 50 de sate aparţinătoare Bistriţei.

Anastase, primul episcop al Vadului, a fost, se pare, mai mult slujitor al armelor şi meşter în uneltiri politice decât păstor de suflete. Ca vrednic mânuitor de paloş pe câmpul de luptă s-a remarcat şi episcopul Ioan de la Mănăstirea Cerna. Până la jumătatea secolului al XVII-lea, episcopia Vadului a fost condusă de episcopi hirotoniţi de mitropolitul Sucevei.

Procesele Inchiziţiei şi procesele staliniste

În accepţiune comună, sensul cuvântului “inchiziţie” se identifică adesea cu rolul şi practicile Inchiziţiei spaniole (1478 – 1834), o formă specială, de extremă duritate, a inchiziţiei bisericeşti catolice.

Etimologia cuvântului este verbul latin “a cerceta”. Iar Inchiziţia reprezintă, în primul rând, o formă a procesului penal medieval. “Mărturia” acuzatului – adică recunoaşterea vinei de către acesta – era principalul scop al cercetării. Pentru a se ajunge la acest rezultat, se permitea schinguirea. Dovezile obiective erau total neglijate în faţa recunoaşterii vinovăţiei acuzatului, indiferent care fuseseră presiunile psihice şi fizice sub care “mărturisise”.

Practicile au avut ca punct de plecare interpretarea unor pasaje din Biblie. Unul dintre acestea, atribuit lui Isus Hristos, este următorul: Cel care nu rămâne cu mine, va fi aruncat în foc ca o tulpină de viţă de vie uscată. De aici, practica arderii pe rug a ereticilor şi adepţilor unor “îndeletniciri diavoleşti” precum vrăjitoria şi ghicitul.

Scopul religios (şi în mare măsură politic) al acestor practici în lumea creştină a fost asigurarea “ortodoxiei” celor recent convertiţi şi a unităţii bisericii. Execuţiile publice în formele spectaculoase cunoscute scontau “cuminţirea” păcătoşilor. Torturile sunt acceptate ca suferinţe care ating “carnea păcătoasă” dar purifică sufletul.  “Păcătosul” este comparat cu oaia rătăcită, pe care păstorul trebuie s-o aducă forţat la turmă. În mod paradoxal, denunţul absolvă de păcat. Astfel, dacă un acuzat denunţă alţi vinovaţi care fac dovada culpei lor, acela era absolvit de pedeapsa capitală.

Celebrele procese staliniste care au zguduit UNiunea Sovietică în anii 30, iar în anii 50 întreg lagărul european comunist, s-au inspirat din practica Inchiziţiei. Ca fost bun elev al seminarului teologic din Tibilisi, Stalin cunoştea bine litera şi spiritul lor. Ca şi în procesele medievale, acuzaţii erau condamnaţi pe baza mărturiei lor obţinute prin torturi care aminteau de grozăvia caznelor Inchiziţiei spaniole. Raţionamentul judecătorilor bisericii era acela că puterea credinţei îi va da tărie nevinovatului să reziste la cazne. Credinţa în partidul comunist, în schimb, trebuia să întărească sufletele dincolo de orice chin al trupurilor, postulau anchetatorii şi judecătorii comunişti. Denunţătorii din anchetele serviciilor speciale comuniste aveau şanse deosebite de absolvire sau uşurare a pedepsei.

Coresi tatăl şi Coresi fiul

La Sibiu a funcţionat o tipografie cu litere chirilice încă din prima jumătate a secolului XVI. Cu aceste litere s-au tipărit şi în Transilvania primele cărţi în limba română de către Filip Maler (Filip Moldoveanu). Primul  “Catehism românesc” editat în 1544 s-a pierdut însă. S-a păstrat o altă operă a aceluiaşi meşter,  “Tetraevangheliarul” (1551-1551). Ea este considerată prima lucrare împodobită cu xilogravuri (gravuri în lemn), prima lucrare bilingvă  şi totodată prima carte în limba română păstrată.

O fecundă activitate a desfăşurat, la Braşov, diaconul Coresi. I se datorează tipăriturile “Întrebarea creştinească” (1560), “Tâlcul Evangheliei” (1567) – amestec de învăţături de sorginte protestantă şi ortodoxă, prima Psaltire şi primul Liturghier în limba română (1570). Ultima carte tipărită la Braşov la Braşov -“Evanghelia ca învăţătură” sau “Cazania” (1581) – rămâne de referinţă în domeniu. 

Lui Coresi fiul i se datorează însă bijuteria literaturii religioase româneşti – “Palia de la Orăştie”. Cartea cuprindea primele două cărţi ale Vechiului Testament. Şerban Coresi şi “Diacul” Marian osteniseră la această lucrare sub protecţia “episcopului” româno-calvin Mihail din Turdaş (sat din apropierea Orăştiei). Traducerea se făcuse după Vechiul Testament transpus în limba maghiară de pastorul Gaşpar Heltai.

Alte tipărituri în limba română vor mai apărea în Transilvania abia peste şase decenii. În Cetatea Albei-Iulia, noul centru al spiritualităţii ortodoxe ardelene, se va publica Noul Testament  la 1648.

Aşteptând sfârşitul lumii

A existat un moment de mare cumpănă pentru ortodocşii care vedeau în Moscova “a treia Romă”. Prelaţii şi credincioşii ruşi aşteptau cu atâta convingere sfârşitul lumii – undeva  la mijlocul perioadei 1492- 1493 -, încât nici nu s-au mai ostenit să pună în circuit calendare liturgice după anul 1492.

Credinţa aceasta a avut o neobişnuită extensie, atât în Bizanţ cât şi în islamul din Asia de Vest. Semnul ei prezicător, credincioşii l-au văzut în căderea Constantinopolului (1453). Şi calculele “ştiinţifice” arătau însă că lumea va sfârşi la finele celui de-al şaptelea mileniu de la facerea ei. Dezastrul s-ar fi produs în momentul aniversar, situat, aşa cum menţionam anterior, undeva, prin anii 1492-1493. Se înţelege isteria aşteptării Judecăţii din urmă şi ieşirii morţilor din morminte aşa cum prevestea Apocalipsa.

Neîmplinirea grozavei prevestiri a fost tălmăcită apoi optimist de către mitropolitul rus Zosima. Arăta, chipurile, mila şi îngăduinţa lui Dumnezeu pentru aranjamentele dintre ţarul Ivan al III-lea (1440-1505) şi Biserică. Ţarul le-a apărut astfel supuşilor ca purtătorul unei misiuni divine.

Deşi, nora lui Ivan al III-lea era Olena – fiica lui Ştefan cel Mare (1457-1504) din prima sa căsătorie -, nu există dovezi ca veştile despre aşteptarea sfârşitului lumii să fi ajuns şi în ţinuturile româneşti.