Soții Ceaușescu în vacanță americană

Un episod plăcut au fost complimentele făcute Lenuței Ceaușescu de vedeta fimului american, Shirley Temple. „Auzi, Nicule, zice că sunt frumoasă!”, s-a lăudat ea soțului.  „Ia te uită, acesta este chiar un compliment! ”, s-a bucurat Ceaușescu.

Eveniment deosebit în viața cuplului Ceaușescu a fost prima lor vizită în America din toamna lui 1970. Sejurul a durat două săptămâni.

Cu suită pe Broadway

Ceaușescu a condus atunci delegația României la sesiunea jubiliară a împlinirii unui sfert  de secol de la înfiinţarea Adunării Generale a ONU. În timp ce ambasada purta tratative cu Departamentul de Stat, finalizate cu invitaţia lui Nixon pentru liderul român de a vizita America. Ceaușescu  a primit la sediul ambasadei româneşti diverși delegați din lumea a treia. Iar Elena Ceauşescu a vizitat celebrele instituții de artă Frick Collection și Guggenheim Museum și s-a plimbat pe Broadway. A străbătut vestitul bulevard însoțită de soțiile diplomaților români aflați în misiunea în America, Dumitru Popescu și Violeta Năstăsescu, soția diplomatului Ștefan Năstăsescu care a devenit din acest moment translatoarea ei de limbă engleză.  

O vacanță de două săptămâni, de fapt, soților Ceaușescu și suitei lor punându-le la dispoziția un avion pentru a străbate America, cu popasuri în Hollywood, Los Angeles, San Francisco și Washington DC. Singurele momente protocolare au fost cele de la primirea oficială din Curtea Casei Albe,  depunerea de coroane de la Cimitirul Arlington la mormâmtul eroului necunoscut și dineul oferit de soții Nixon oapeților. Oaspeților le-a fost pusă la dispoziție Blair House, reședința oficială a oaspeților președintelui american, iar delegația a fost cazată la Hotelul Mayflower.

Cu excepția amintitelor plimbări, Elena Ceaușescu și-a însoțit pretutindeni soțul.

Vedeta Shirley Temple, hostessa Ceaușeștilor 

Nixon s-a întrecut în amabilități, mulțumit și de contrele lui Ceaușescu la Moscova, și de receptivitatea acestuia la interesele americane în Asia roșie. România primiseră importante ajutoare de la americani după inundațiile din primăvara lui 1970.

În vizita pe Coasta de Est, soții Ceaușescu au avut-o ca însoțitoare pe Shirley Temple. Încercat să se achite cu succes de obligațiile protocolare, fostul copil-minune al cetății filmului american a mers până la o complimenta pe Lenuța Ceaușescu. „Auzi, Nicule, zice că sunt frumoasă!”, s-a lăudat ea soțului.  „Ia te uită, acesta este chiar un compliment! ”, a exclamat Ceaușescu, plăcut surprins, după relatarea Violetei Năstăsescu (Elena Ceaușescu, Confesiuni fără frontiere, Editura Niculescu, București, 2011).

Bilet plătit la spectacolul Ceaușescu

Ceaușescu a vizitat mari firme americane. S-a minunat de sistemul de irigare al porumbului cu picături la rădăcina fiecărei plante. A fost plimbat de-un miliardar cu yahtul, a luat lunch-ul cu un Rokefeller într-o sufragerie de serviciu a miliardarului și multe alte minunății.

După evocarea lui Dumitru Popescu, l-a uimit mai ales „lipsa de complexe protocolare a vârfurilor societăţii banilor” (Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2006). Și prânzul  „fad şi sărăcăcios” servit la unul dintre monștrii sacri ai finanțelor mondial, ca și puținătatea personalului de pe yachtul celuilalt miliardar. S-a simțit însă extraordinar la o întâlnire organizată la New York. Americanii care veniseră să vadă și să pună întrebări unui lider comunist, își plătiseră mai înainte biletul.

La sfârșit, soții Nixon au oferit o grandioasă recepție în onoarea soților Ceaușescu. Printre invitați s-a aflat o altă celebritate, actrița Barbara Streissand.

În ceea ce privește evoluția Lenuței Ceaușescu în  societatea americană, fosta ei translatoare a caracterizat-o, în registrul „politicii corecte” de după căderea comunismului, ca având un  „comportament stângaci, reacțiile, lipsite de tact, îmbrăcămintea și accesoriile, lipsite de gust, iar înfățășarea inexpresivă”. Americanii au judecat-o atunci mai altfel de vreme ce prima recunoaștere academică tocmai de-acolo i-a venit: în 1973, Elena Ceaușescu a fost primită în Academia de Științe din New York.

Mai tari la chefuri ca americanii

Din impresiile de călătorie relatate de Ceaușescu membrilor Comitetului Executiv, răzbate plăcerea de-a nu se fi simțit complexat  de luxul ,,imperialiștilor”. Dimpotrivă,  americanii s-au arătat modești și deschiși. 

 Vorbind despre banchetul sesiunii jubiliare ONU și dineul de la Casa Albă, americanii, zice Ceaușescu, „mănâncă puțin și prost gătit”. „Dacă noi am da salata pe carer mi-au dat-o la Casa Albă, s-ar face scandal. La dineul care s-a oferit în onoarea șefilor de state și guverne, ni s-a dat o budincă de mălai. Vinul ni s-a servit în niște pahare simple și câte o jumătate de pahar de vin roșu. L-ai băut, să fii sănătos, nu ți se mai dă. Așa că din acest punct de vedere lucrurile sunt foarte bune.” I-am depășit, adică, la chefuri, pe americani!

Remarci asemănătoare făcuseră și faimoșii umoriști ruși Ilf și Petrov cu mai bine de trei decenii în urmă. Scriitorii făcuseră turul Americii cu automobilul, fără aranjamente și primiri protocolare. Iar în  impresiile călătoriei, publicate în apogeul stalinismului, nu s-au sfiit să elogieze repetat service-ul american, impecabila organizare a  satisfacerii trebuințelor mărunte și mari. (America fără etaje, traducere, Polirom, Iași, 2012).

Ceaușescu n-ar fi avut măcar termeni de comparație. De-un sfert de veac lui i se împlineau trebuințele și dorințele personale înainte de-a fi apucat să le conștientizeze. 

Aranjamentele politice româno-americane

Relațiile româno-americane evoluaseră foarte bine după vizita din 1969 președintelui american în România. Fapt evident și din vizita membrilor navetei spațiale Apollo-12 și a soțiilor acestora în capitala României (28 februarie-2 martie 1970).

În planul marilor secrete, prilej favorabil de tratative reușite au fost funeraliile liderului nord-vietnamez Ho şi Min (2 septembrie 1969). Conducerea partidului a fost reprezentată printr-o delegaţie condusă de Maurer, în care se afla  şi Niculescu-Mizil. Atât la dus, cât şi la întors, delegaţia s-a oprit la Pekin, purtând discuţii cu Ciu Enlai.

În februarie 1970, Nixon demarase și el inițiativa unei politici de diferențiere față de țările Europei Răsăritene de la tribuna Congresului american, conform documentelor citate de Mircea Răceanu (Istoria clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile româno-americane, Institutul Național pentru Memoria Memoria Exilului Românesc, București, 2009). Kisisnger a explicat-o în memoriile sale  ca pe-o apropiere și răsplată pentru cei cu o politică externă mai independentă față de Uniunea Sovietică. Americanii vor sta, în schimb, mai departe de obedienți, în ambele sensuri scontând eficiența. Lui Ceaușescu îi surâdea șansa de-a servi ca exemplu de urmat.

Ceaușescu s-a întors încântat la ai lui acasă. Avusese convorbiri foarte bune cu președintele american, mulțumit de acceptul favorabil al chinezilor pentru discuții, mesaj confirmat și de canalul pakistanez utilizat de partea americană. Mulțumit că se apropie de răsplata obținerii clauzei națiunii celei mai favorizate, contactul cu americanii l-a bine dispus.

Mesajele lui Nixon au fost transmise mai departe, în China, prin Gogu Rădulescu, șeful delegației guvernamentale românești trimise în China. Conform memoriilor lui Kissinger, la începutul anului 1971, Nixon a primit o veste minunată: dacă dorește, având în vedere că fusese și la Belgrad, și la București,președintele Nixon ar fi binevenit în China!

Pe cai mari, de-acum, Ceaușescu s-a orientat „ferm”,  scrie Dumitru Popescu, către țările lumii a treia,  regiunile Americii Latine şi Africii cu mari populaţii neglijate de scenele politicii mondiale.

Nemulțumit a fost însă Ceaușescu de rezultatele ,,inspecției” la  ambasada românească. Lucrăm prost pentru cunoașterea României, iar în comerțul româno-american sunt prea mulți intermediari, a criticat el personalul. Va încerca să remedieze aceste minusuri în viitorul apropiat  prin sarcini suplimenatre date serviciilor externe ale Securității în comerț și propagandă.

Interzicerea legăturilor cu postul american Radio Europa Liberă

Dacă în plan extern deschiderile erau uluitoare, treburile în țarp nu mergeau deloc pe placul lui Ceaușescu.

Motiv mare de supărare a fost creșterea numărului specialiștilor care, plecați în interes de serviciu în străinătate, nu s-au mai întors în țară. Tot mai mulți, de la un an la altul: în 1967 fuseseră 11, în 1968 – 28, iar în 1969 n-au revenit  51. Astfel că în februarie 1970, s-a decis ridicarea tuturor pașapoartelor de la purtători și anularea tuturor vizelor pe termen lung sau nelimitat. De-atunci și până la sfârșitul regimului, puținii cetățeni din România cu pașapoarte le ridicau din păstrarea Consiliului Securității Statului la fiecare deplasare în interes de serviciu. Se înțelege că fiecare demers era analizat și avizat sau nu de „organe“, după cum prezenta sau nu încredere solicitantul. Și pentru  românii care făceau excursii în străinătate pe liste colective, prin sindicate sau UTC, se obținea avizul acelorași „organe“.  

Decizii radicale a luat Ceaușescu în primăvara lui 1970 și pentru reducerea influenței postului american Radio Europa Liberă. România devenise, sub Dej, singura țară a blocului comunist care nu-i bruia emisiunile. Cu toate bunele relații româno-americane, demnitarii întâmpinau cu aceeași „bunăvoință“ propaganda blocului advers. Și cu cât presa românească exagera mai tare realizările și succesele de sub conducerea partidului, cu atât mai cu plăcute se făceau emisiunile care spuneau contrariul. În raport cu presa de-acasă, credibilitatea Europei Libere devenea  maximă, informațiile difuzate fiind alimentate cu știri proaspete de către românii care călătoreau în străinătate.  „Un post dușmănos“, nociv tineretului,  îl blama Paul Niculescu-Mizil în ședința Secretariatului din  24 martie 1970. În 1970 s-a decis „să se interzică orice legături“ ale românilor cu postul american.  Printr-o hotârâre a Consiliului de Miniștri, cetățenii care acordau interviuri în afara granițelor țării, scoteau, difuzau sau publicau   „materiale“  în străinătate  fără aprobarea „organelor competente“ se făceau vinovați de “activitate dușmănoasă împotriva statului român“.

În martie 1970 s-a dat și „decretul  contra parazitismului”  pe baza căruia  puteau fi condamnați și membri ai comunităților religioase neadmise de lege. Articolul 1 prevedea pentru cetățenii cu o „concepție de viață parazitară sau anarhică” pedepse cu închisoare de la 1 la 6 luni sau cu amendă de la 1 000 la 5 000 lei.

Ca și cum n-ar fi fost suficientă această cale de curățenie, Ceaușescu a hotărât  ca, exceptând pensionarii, aceia care nu au serviciul în Capitală, să nu mai stea aici.

Bucureștiul care-l primise, fără restricții, pe copilul scorniceștean, se transformă din 1970 într-un oraș închis. A avea buletin de București sau a-ți pierde buletinul de București  ajunge a fi o chestiune importantă de viață.