Schimburi secrete de „complimente” între Ceaușescu și Brejnev

Discursul lui Ceaușescu din 21 august 1968 a fost catalogat de Brejnev ca „gălăgie nesănătoasă”. După cum demonstrează documentele de arhivă, conducerea de la București nu s-a lăsat intimidată de „doctrina Brejnev”.   

Despre invadarea Cehoslovaciei nu s-a mai vorbit în discursul public din țările Tratatului de la Varșovia până-n 1989. La Moscova, Gorbaciov și liderii celorlalte patru țări și-au făcut autocritica în 4 decembrie 1989. Ceaușescu a refuzat asocierea la comunicatul lor. 

Învinuit de „gălăgie nesănătoasă”

Cum au decurs relațiile sale cu frații din Tratat după invazia Ceholosvaciei? Cu ce reacții primiseră însă „cei cinci” filipica lui Ceaușescu din 21 august 1968?

În chiar ziua națională a României, Ceaușescu s-a adresat printr-o scrisoare conducerilor partidelor comuniste din Europa. Le propunea o întâlnire – tocmai la Praga! – ca să dezbată evenimentele. Înseși gazdele n-aveau cum achiesa la idée, liderii praghezi aflându-se la Moscova atunci, în voiaj forțat.

Răspunsul lui Brejnev a venit prin ambasadorul sovietic la  București. Îl învinuia pe Ceaușescu de-a fi numit intervenție, („în pripă și profund greșit”) ceea ce el definise „acțiune internaționalistă a țărilor socialiste”. Mesajul avertiza că „nu putem să trecem peste gălăgia nesănătoasă care se face în România”  și peste „denaturarea poziției principiale a Uniunii Sovietice și a altor țări socialiste”. Și exprima  „speranțele” că, din situația creată, conducerea românească va trage concluziile potrivite pentru ca „să nu permită înrăutățirea relațiilor”.

Eșec desăvârșit

Ceaușescu nu s-a lăsat intimidat și i-a propus liderului sovietic o întâlnire clarificatoare. Până atunci, a contracarat în logica bunului simț. Dacă sovieticii dispuneau de date care să motiveze acțiunea, întreba el, de ce n-au fost discutate și cu conducătoriii României?

Și-a menținut ferm poziția și la prima vizită în URSS, de după evenimente, din mai 1969. În sprijinul retoricii sale, putea invoca și de aceasta dată aventura nefericită  a rachetelor sovietice plasate în Cuba, fără înștiințarea aliaților din Tratat.

Dar nici invadatorii, nici Ceaușescu nu prea aveau de ales. Intervenția în Cehoslovacia eșuase din toate punctele de vedere.  Sovieticii n-au putut instala la conducere  fracțiunea care ceruse ajutor. Un congres clandestin ținut de PC Cehoslovac a reconfirmat politica reformatorilor iar  președintele Svoboda a refuzat desolidarizarea de ei.  Reacțiile mulțimii față de soldații invadatori și constatarea acestora  că nici o contra-revoluție imperialistă nu amenința Cehoslovacia au desăvârșit insuccesul. Dar după revenirea acasă, Dubcek a anunțat o politică a „normalizării”.

Noua frăție cu Tito

Mai putea stărui Ceaușescu în „gălăgie nesănătoasă”?

A continuat totuși. La congresul comuniștilor italieni din februarie 1969, prin discursul lui Paul Niculescu-Mizil, șeful delegației românești, a obținut aplauze la scenă deschisă.

A afișat apoi, ostentativ, prietenia cu Tito, pionierul opoziției la „bagheta” Kremlinului. Timpul când iugoslavul tânjise să includă România într-o federație  sub conducerea sa, fusese uitat. Amintiri fără glas erau și inspecțiile comisarului roșu Ceaușescu pe linia  fortificațiile Banatului românesc contra „Iudei” și „călăului” Tito. Consecințele nu s-au lăsat însă mult așteptate. Pe de-o parte, Tito a devenit gelos pe noul concurent Ceauşescu în relaţii privilegiate cu americanii. Pe de alta, relațiile celor doi păreau să  ducă la crerea unui periculos „bloc antisocialist” după cum îl avertiza Jivkov pe Brejnev, în 1973 (Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni…, Editura RAO, București,  2011).

Explorări de noi resurse

Cu prudența la care se angajase față de Tito în întâlnirea de la Vârșeț, Ceaușescu a amânat  anumite proiecte. Precum sistarea, pentru moment, a tratativelor de aderare la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Afirma disponibilitatea de colaborare cu „toate” statele lumii ca pe-o constantă a diplomației românești. A ratificat-o și prin votul delegaților la Congresul al X-lea al PCR din august 1969.

Pentru extensia relațiilor economice și culturale a trimis în statele Europei occidentale, în America Latină, în Africa și în Orientul Apropiat emisari încercați. Cap de listă al acestor exploratori și negociatori  rămânea Maurer.  Doar în anul 1968, premierul a făcut vizite în Finlanda, Suedia, Elveția, Maroc, Alger și Iran.

Relațiile din Tratat

Arhivele dezvăluie acum și față nevăzută a inițiativelor de la București.  Lui Ceaușescu nu i se mai pot reproșa nesinceritatea și neasumarea pericolelor. În întâlnirea ce-a avut-o cu Ciu En Lai la înmormântarea lui Ho Și Min din septembrie 1969, Maurer i-a descris astfel situația: „Desigur, nu încercăm în nici un caz să provocăm un conflict. Noi încercăm să găsim un limbaj comun cu Uniunea Sovietică… bazat pe un set de principii. Dacă Uniunea Sovietică încearcă să facă în România ceea ce a făcut în Cehoslovacia, vom riposta. Desigur nu avem pretenţia să zdrobim armata sovietică, să ajungem la Moscova şi să dictăm Kremlinului pacea. Nu putem face asta dar vom lupta în România în acelaşi mod ca vietnamezii”.

A perseverat însă, în contactele cu sovieticii și ceilalți aliați, să-și folosească dreptul de veto la orice intenție de creare a unor organisme suprastatale în   Tratatul de la Varșovia și în CAER. Poziția României era însă acum apreciată cu mai mult realism de partenerii din Tratat. „RSR nu-și exprimă intenția de a ieși din Tratatul de la Varșovia, menționa în acest sens o informare a diplomaților polonezi acreditați la București citată de Adam Burakowski (Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989, Geniul Carpaților, Polirom, Iași, 2011). Conducătorii români își dau foarte bine seama că tocmai datorită apartenenței lor la blocul țărilor socialiste și mai ales la Tratatul de la Varșovia, România este un partener interesant pentru Occident, iar intenția de a părăsi Pactul i-ar putea obliga pe ceilalți semnatari ai lui să ia măsuri preventive.”

Doctrina Brejnev și morala ospeției iepurelui la urs

Simultan evacuării marilor orașe cehoslovace de trupele de ocupație, Praga a reinstituit cenzura presei.  Albania s-a retras din Pactul de la Varşovia. iar « Pravda ».a anunțat o nouă strategie a Moscovei, numită  « doctrina Brejnev ». Fiecare partid şi stat are dreptul la « propriul său drum spre comunism » dar în cadrul unei « suveranităţi limitate »,  statua aceasta principiul funcțional al relațiile frățești din Tratat. Dar Brejnev nu-și recunoaștea paternitatea tezei, punând-o  în seama invențiilor „reacțiunii”, l-a pârat Ceaușescu lui Nixon în august 1969. Pentru români nu este valabilă nici o doctrină a suveranității limitate, l-a sigurat el pe președintele american. Numai la București  se decide cum se acționează în România.

Recurs la Stalin  

Dar, în limitele ideologiei originare, tezele sovietice nu puteau fi combătute. Manifestul fondatorilor Marx și Engels își avea poruncile sale. Ca și decalogul creștin, permitea interpretări dar nu îngăduia încălcarea lor. De la clasici citire, fiecare partid se angajase să acționeze în numele „cauzei”: instaurarea comunismului pe planetă. Iar „viața” îi obligase pe toți să-i recunoască  Uniunii Sovietice meritele de matrice a revoluției și statului proletar. Cu dreptul întâiului născut la succesiunea feudală, „țara sovietelor” a dat tonul adaptărilor la evoluția mondială. După acuzele aduse lui Stalin de Hrușciov, Venise timpul ca Brejnev să-și corecteze precedecorul în unda verde dată țărilor-satelit spre comunismul național. Refuzând „să lase trecutul să hrănească un nou naționalism”, îl reabilita implicit și pe Stalin, după cum arată istoricul Helene Carrrere d Encausse (Imperiul spulberat. Revolta națiunilor în URSS, Editura Remember – Sic Press Group, București, 1993).

„Părintele popoarelor” păstrase vie credința în viitorul națiunilor. Și când lingvistului Marr pledase  pentru o limbă a proletariatului mondial, cu reflexele teologului ortodox s-a ridicat împotriva lui. Limbile amestecate ale Turnului Babel sunt semnul sfârșitului lumii, își va fi amintit fostul seminarist învățăturile biblice. Dominația unei națiuni asupra celorlalte susținea marșul în numele utopiei. Stalin salutase, de altfel, la sărbătoarea din mai 1945, victoria poporului rus, „națiunea conducătoare a URSS”. Conglomeratul poporului sovietic devine, în schimb,  națiunea conducătoare a imperiului comunist creat după război.

Pe înțelesul tuturor

Brejnev și-a formulat doctrina la congresul comuniștilor polonezi din toamna lui 1968. „Suveranitatea fiecărui stat socialist nu poate fi opusă intereselelor socialismului mondial și a mișcării revoluționare internaționale”, suna, concisă și explicită, porunca lui.

Între complotiștii invaziei Cehoslovaciei și-a permis o cinică anecdotă despre suveranitatea și egalitatea statelor din Tratat, consemnată de Larisa Vasilieva (Doamnele Kremlinului, Fapte, amintiri, documente, zvonuri, legende și punctul de vedere al autorului, Universitas, Chișinău, 1993). Ursul, povestise Brejnev, și-a invitat prietenii la masă. După câteva pahare de votcă, iepurele s-a simțit egalul ursului și s-a purtat ca atare. Ajuns acasă după ospăț, iepuroaica s-a mirat să-și vadă soțul atât de murdar și împuțit. „După ce-am petrecut bine la cină, ursul s-a ușurat,  apoi m-a luat de urechi și s-a șters cu blana mea”, s-a explicat iepurele.  

Cine atacă România?

Ascultând placa, pusă la nesfârșit de Ceaușescu, despre egalitate, independență, suveranitate, avantaj reciproc, și neamestec în treburile interne, nu-i greu de imaginat furia lui Brejnev. Hărțuit astfel,  liderul sovietic i-a transmis următoarele reproșuri ironice, în primăvara lui 1969, prin Corneliu Mănescu:

„Personal, cred că se prea insistă la dvs. Când se vorbește de suveranitate, independență, neamestec, de parcă ar ataca cineva România. Înțeleg să spui o dată, la Congres, dar nu când se repetă mereu, ca o rugăciune. Lumea începe să se întrebe: Ce e cu ei? Cine îi atacă? Treaba asta nu deranjează pe nimeni. Puteți să spuneți și de o mie de ori. Dar nu știu ce se află în spatele acestei repetări, nu cred oare prietenii români că URSS vrea să atace România? Vă atacă cehii, ungurii, bulgarii?

Dacă cu adevărat România ar fi atacată de dușmanii socialismului, puteți fi siguri că în noi aveți un aliat credincios. Uniunea Sovietică are capacitatea să apere România.

Eu vă spun doar niște gânduri, pentru a nu le omite din discuția noastră. Sunt lucruri pe care, dacă le spui de o mie de ori, până la urmă intră în cap.

Noi putem spune de la cea mai înaltă tribună a Moscovei că niciodată nici prin gând nu ne-a trecut să atacăm România frățească” (cf. Cezar Stanciu, Războiul nervilor. Dispute Ceaușescu-Brejnev, 1965-1971, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011).