“Perestroika” românească

La finele lui 1967, Ceaușescu a reformat mecanismele economice și politice. Va considera, până la capătul vieții, că tot ce intenționa Gorbaciov prin perestroika sovietică, el săvârșise cu două decenii mai înainte.

Incomparabilă, ca spectaculozitate, cu  istoria evenimentelor politice, istoria economiei oferă grilele de decodare şi interpretare ale regimurilor comuniste. Conform doctrinei, „baza” economică – înţeleasă ca relaţii de producţie, generate de un anumit mod de proprietate –  determină „suprastructura”  ideatică, organizaţională şi culturală. În utopia acestui strict determinism, Ceauşescu şi ceilalţi lideri comunişti au fost continuu constrânşi de angajamentele economice.

Voluntarism și politică națională

Anii de debut ai lui Ceauşescu la şefia partidului coincid cu încercările de reformă ce-au  culminat cu tragicul final al „primăverii pragheze”. În același spirit, la sfârşitul lui 1967, liderul român s-a lansat într-o  aventură din care nu-şi va mai reveni. Toate cărările lui către  iad au fost pavate însă cu bune intenţii! Între curaj,  temeritate, voluntarism şi nebunie, graniţele sunt mişcătoare. Politicile sale reformatoare în economie şi reoganizare administrativ-teritorială  au părut atunci curajoase şi benefice interesului naţional.

Calendarul ultimului trimestru din an se evidenţiază prin aglomerarea evenimentelor: două plenare ale CC și o conferință națională a partidului, precum şi două vizite la Moscova făcute de Ceauşescu, fixate  la date apropiate.

Din perspective ideologice, aceasta e perioada lansării proiectului de comunism naţional, marca Nicolae Ceauşescu. 

Un “nou mecanism economico-finaciar”

Din înălţimea tribunei Conferinţei Naţionale a partidului din 6-8 decembrie, liderul a invocat consultarea cu specialiştii şi cu oamenii muncii și în elaborarea noului “complex de măsuri”.

„Măsurile de perfecţionare a conducerii şi planificării economiei, declara Ceaușescu, urmăresc creşterea rolului factorilor economici şi financiari, creşterea atribuţiilor şi competenţelor întreprinderilor productive în planificarea,  organizarea şi conducerea activităţii economice, într-o mai bună  punere în valoare a reurselor interne ale întreprinderilor, dezvoltării iniţiativelor creatoare ale colectivelor de muncitori.”

În stilul discursiv specific, iată ţelurile reformatoare: „îmbunătăţirea substanţială a structurii industriei pe ramuri; angajarea fiecărei unităţi în circuitul economic cu toate resursele şi rezervele ei interne; creşterea gradului de pregătire, de organizare şi utilizare a forţei de muncă; fundamentarea ştiinţifică a deciziilor economice, concomitent cu mărirea operativităţii în adaptarea şi aplicarea lor, ridicarea gradului de adaptabilitate a întreprinderilor la cerinţele tot mai diverse şi în continuă schimbare ale producţiei şi ale consumului; întărirea rolului stimulator al pârghiilor economice, perfecţionarea legăturilor dintre întreprinderi, astfel încât să sporească exigenţa, competenţa şi răspunderea în tratarea şi rezolvarea problemelor economice, în îndeplinirea obligaţiilor lor contractuale.”

Înapoi la soviete!

Transpuse în lege de Marea Adunare Naţională, deciziile acestea au cutremurat organigramele sectoarelor economice.

Concret, „verigile” organizatorice  devin: întreprinderea, centrala industrială, ministerul economic. Iar în vârful piramidei, noul Consiliu Economic, prezidat de Manea Mănescu.  I se subordonau comisiile economice create în fiecare judeţ după reforma administrativ-teritorială din 1968. Acestea coordonau şi controlau unitățile economice din teritoriu. Consiliul Economic devine astfel o „dublură” a guvernului, iar atribuţiile lui Manea Mănescu intersectează cu sarcinile primului ministru. Alt organism nou creat este Consiliul Național al Cercetării Științifice, în fruntea căruia a fost numit Alexandru Bârlădeanu, debarcat cu acest prilej din funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniști.

Cel mai spectaculos punct al reformei apare creaţia consiliilor oamenilor muncii („organe ale conducerii colective”). Alcătuite din specialişti  (ingineri, economişti, cercetători), muncitori şi maiştri fruntaşi erau desemnate să conducă înterprinderile între adunările generale ale oamenilor muncii şi subordonate acestora. După spusele lui Ceauşescu, creştea astfel autonomia şi cointeresarea materială  a anagajaţilor. Dar economia a continuat să funcţioneze cu mecanisme identice organizaţiilor politice. După normele „centralismului democratic”, Ceauşescu decidea un  ritm anume de creştere a producţiei și investiţiilor, impus de sus în jos.

Cât se va fi lăsat inspirat Ceauşescu de „revoluţia culturală” chineză declanşată în 1966? Cât din sistemul economic iugoslav? Sau din teoriile lui Lenin despre rolul consiliilor (sovietelor) locale în funcţionarea „statului muncitorilor şi ţăranilor”?  În ce-l privește, s-a pretins „inspirat de studiul metodelor mondiale cele mai eficiente de organizare”, adaptate României.  

În biografia publicată în străinătate de ziaristul francez  Michel –P. Hamelet în 1971, programul acesta e mândria lui.

I-a dat lecții lui Gorbaciov

Deloc impresionat de reforma lui Gorbaciov, Ceaușescu aprecia că el aplicase, cu două decenii mai devreme, tot ce voia să facă acesta. O perestroikă avant la lettre. De altfel, lozica „Toată puterea sovietelor”, era sloganul gorbaciovist preluat din recuzita leninistă, reciclat românește în consiliile oamenilor muncii.

În decembrie 1989 la ultima întâlnire cu liderul sovietic, Ceauşescu a evocat măsurile adoptate în 1967. De la autonomia dată întreprinderilor, i s-a plâns el, s-a ajuns la datoria externă plătită de români în anii 80.            

La semicentenarul revoluției bolșevice         

În 7 noiembrie 1967, la Moscova s-a organizat, cu mare fast, aniversarea semnicentenarului revoluției bolșevice. Evenimentul incita la reflecții asupra istoriei imperiului comunist dar și asupra viitorului planetei.  Era ori nu mincinoasă prorocirea unei lumi a frăției, dreptății și egalității sub semnul secerei și ciocanului? Întrebare de nerostit însă, sub umbra vreunei îndoieli, în discursul oficial al participanților la eveniment.

Reflecții de scriitor

Marin Preda (“Jurnal intim, Carnete de atelier”, Editura Cartex Serv, București, 2008), celălalt fiu de țăran din marea Câmpie Română care trăgea dâră atunci în istoria națională, închipuia metaforic un uriaș din afara planetei. Care i-ar urmări curios, o sută de ani, pe muritorii de pe diverse meridiane.

Observația ar începe la jumătatea secolului al XIX-lea, când apăruse  Manifestul Partidului Comunist. Pipăind centrul utopiei marxiste,  neutru ca un expert în malformații congenitale, marele scriitor amintea prevestirea marilor „mișcări de mase umane pe suprafața pământului”. Declanșate după „anumite legi” și în „faimoase condiții de dezvoltare”. Dar, din faimoasa prezicere lipsește o „lege”. Tocmai aceea care ar explica progresele sociale de la sfâșitul veacului observat, obiectează scriitorul parcă și mai neutru. Căci „datele problemei” puse de Manifestul comunist au fost schimbate de neprognozatele invenții și descoperiri ale științei veacului XX. Marxiștii anilor 50 au inventat atunci teoria „frontului imperialist”. Spart tocmai în locul cel mai slab – Rusia țaristă. Dar ce „front” putuse fi atunci între ruși, nemți, englezi și americani? – induce scriitorul, în subtext, viermele îndoielii.  Întrebând imediat în inegalabilă retorică mormețiană: „Și pe urmă?  Ce era cu acest proletariat din Statele Unite care, mai departe de puternicele sale sindicate, nu vroia să meargă? Și ce fel de proletar mai era acel lucrător din uzină care avea vilă și mașină lungă la scară?” Ce mai planetă ciudată! – zice el că  ar exclama acel uriaș după contemplarea seculară.  Și ce mai ființe ciudate, s-ar mira de pământenii care „descoperă legi” din care-și fac „un fel de religie”… Fără a mai voi, apoi, să li se conformeze…

Practici de revoluționar

Nici Ceaușescu nu mai voia să se conformeze „legilor” comunității unde intrase în tinerețe.

La festivitățile de la Moscova luase în delegație pe veteranii Maurer, Răutu și Pârvulescu. Din componența corpului tehnic, Ștefan Andrei asistase la discuțiile lor din sediul Ambasadei României. Acolo, șeful delegației a invitat și numeroși oaspeți străini. Nu se mai folosea de spațiile puse la dispoziție de gazdele sovietice pentru întâlnirile dintre oaspeții lor. Ceaușescu primea”acasă”, după ce luase măsuri împotriva ”ascultărilor”. La sfârșitul vizitei sale la Moscova a dat și-o  masă bogată în cinstea glorioasei revoluții bolșevice.       

Un secol după Manifestul lui Marx și Engels, gazdele și delegații partidelor comuniste din lumea întreagă îi omagiau pe făptașii primei revoluții proletare. Pozițiile diverse la care ajunsese mișcarea născută din broșura fondatorilor Marx și Engels, erau acum ”betonate” cu citate din  Lenin. Între ai lor, Ceaușescu și Maurer au criticat politica măreței Uniuni Sovietice. Ca și cum nu în numele internaționalismului proletar, dirijat de Moscova, ar fi activat în PCdR și mai apoi în PMR până-n 1964.

Pentru urechile celor din noua generație, precum Ștefan Andrei, au reiterat considerații grave: conducerea sovietică preluase politica țarismului de mare cuceritor (“Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, Adevărul, 2011). Citau, în fapt, fără s-o spună,  analize din presa străină, care după conspectul și adnotările lui Dej, puse apoi la dispoziția celorlalți membri ai Biroului Politic.

Din “mantaua” lui Lenin

Dintre români, singurul decorat de sovietici cu acel prilej festiv a fost Constantin Pârvulescu. A ajuns la ambasadă cu decorația târziu, în toiul discuțiilor. Punându-și decorația pe masă, spre invidia celorlalți, i-a adus pe convivi cu picioarele pe părmânt. Fără revoluția bolșevică, ei, cei din jurul mesei n-ar fi fost conducătorii unei Românii comuniste. Adevăr la care a anchiesat deîndată și Ceaușescu. Progresul comunist era văzut însă acum de liderul român în viziunea policentristă propusă de Togliatti: fiecare partid comunist să-și promoveze o politică proprie, neimporată și nedirijată de URSS.

În toastul rostit la recepția dată în cinstea revoluției bolșevice, Ceaușescu a transmis următorul mesaj: dorim relații cât mai largi cu sovieticii, dar nu în genunchi. Mesajul l-a impus și ambasadorului român la Moscova pentru a-l difuza pe toate canalele. Acesta a fost poziția lui Ceaușescu, a subliniat Ștefan Andrei, ”dar niciodată contra Uniunii Sovietice”.

Contra deviațiilor liberale

La Conferinţa Naţională a partidului din 6-8 decembrie s-au întâlnit 1150 de “aleşi” ai conferinţele regionale şi 1633 de invitaţi. Pentru a da greutate imaginii de conducere colectivă, în prezidiu s-au așezat 29 de personaje. În linia întâi, trona Ceaşescu înconjurat de tânăra-i gardă de demnitari, amestecaţi printre seniorii lui Dej. A prezentat un Raport mai lung decât la Congresul al IX-lea.

Exprimat în procente faţă de 1965, anul 1967 arăta la indicatorul volumul comerţului extern creşterile cele mai mari (134, 8%). Ca succese deosebite se înfățișau  creșterile investiţiilor din fondurile centralizate ale statului (129,6%), produsul naţional (120, 8%) și venitul naţional  (118, 1%). Nu-l mulțumeau însă și pe Ceauşescu!

Cine avea urechi de auzit, a înțeles că încheiase cochetăriile cu liberalismul mandatarilor şi micilor meseriaşi.  După moartea sa însă, foşti apropiaţi au susţinut că eşecul cehoslovac din vara lui 1968 l-a convins să renunţe la „ideea diminuării rigidităţii planificate”.

Decizia de-a nu se abate de la centralizarea şi planificarea economiei, și-a declarat-o, ferm şi coerent, în decembrie 1967, astfel:   “…trebuie să subliniem că nu putem împărtăşi teoriile după care economia socialistă ar trebui să se regleze în mod spontan pe baza fluctuaţiilor pieţei libere. Manifestările stihinice ale legii valorii, încercarea de a lăsa exclusiv pe seama pieţei afirmarea nevoii sociale şi reglementarea proporţiilor producţiei, precum şi a repartiţiei supun economia unor forţe instabile şi incontrolabile, determină puternice perturbaţii în producţia socialistă lărgită. A accepta ca economia să se dezvolte de la sine, prin mecanismul spontan al legii valorii, însemnă a renunţa la unul din cele mai importante avantaje a noii orânduiri – dirijarea conştientă a economiei în scopul folosirii raţionale a tuturor resurselor ţării, al satisfacerii intereselor generale ale poporului.”