Neptun, reşedinţa lui Ceauşescu de vară

Începând  cu anul 1966, Ceauşescu îşi muta, vara, curtenii la Neptun. În complexul special amenajat se ţineau şedinţe şi se făceau primiri de oaspeţi străini. Ceauşescu sunase stingerea „izolărilor”demnitarilor în concediu dar şi turismului românilor în Occident.

Noua staţiune Neptun a fost concepută ca o reşedinţă de vară a puterii şi  destinaţie de concediu a birocraţiei roşii din România încă din vremea lui Dej. Înaintea morţii lui s-au proiectat, în planurile de modernizare a litoralului vile pentru demnitari şi case de odihnă pentru activişti de partid, scriitori, oameni de cultură şi artă.

Practica reşedenţelor oficiale de vară avea deja  istorie în lumea comunistă. În Crimeea şi la Piţunda, în foste reşedinţe ale elitelor ţariste, campau cei mai buni fii ai poporului sovietic, iar palatal lui Tito din insula Brioni avea printre vedetele de cinema reputaţia de expresie a luxului absolut.

Interzis la escapade amoroase

Activului de partid – de la secretarii doi de judeţ până la primari de comune şi ziarişti – le erau destinate hotelurile Arad, Craiova şi Slatina.

Dar cei cu funcţii de vârf  – nomenklatura din partid şi nomenklatura din economie  – erau cazaţi în vile de protocol poziţionate aproape de reşedinţele „curtenilor”  lui Ceauşescu. În 1964  intrase în folosinţă şi Complexul Ambasador ca locaţie a recepţiilor, primirilor oficiale şi şedinţelor conducerii. Acolo şi-a  plasat Ceauşescu cabinetul de lucru, la câţiva paşi de reşedinţa sa.

Cele şapte vile noi din Neptun fuseseră proiectate pentru membrii Biroului Politic, în frunte cu Dej. La sfârşit, în cea mai arătoasă s-a instalat Ceauşescu, urmat de Maurer, şi, în ordine alfabetică, Apostol, Bârlădeanu, Bodnăraş.

Gata şi cu „izolarea” din concediu! Până atunci, Bodnăraş se cazase la Mangalia, Bârlădeanu la Costineşti, iar Dej la Eforie. Viaţa aceasta în colectiv, însemna control asupra vieţii personale şi anturajului, după spusele lui Bârlădeanu. „Să se mai termine odată cu prostituţia”, avertizase Ceauşescu la curent cu escapadele amoroase ale demnitarilor.  Luxul noilor construcţii, garnisite cu marmoră multă şi dotate cu băi imense şi impresionante mese de mesaj, nu le oferea pretexte de refuz doritorilor de intimitate.

Munca în regim estival 

Astfel că, pe timpul verii, începând cu vara lui 1966, Ceauşescu îşi muta curtea la Neptun. Cu neveste, copii, menajere şi bone, din a doua jumătate a lui iulie şi până în septembrie, demnitarii se cazau în vilele destinate. Ascunşi vederii de garduri înalte şi protejaţi de întâlniri cu turiştii de păzitorii care patrulau continuu împrejurul „obiectivului”, curtenii îşi adaptau programul zilei după Ceauşescu. În acest loc destinat odihnei se menţinea însă ritmul muncii din Bucureşti.

Cu excepţia titularilor şi oaspeţilor străini, ofiţerilor din serviciul de pază şi protecţie şi angajaţilor ce-i deserveau pe aceştia, nu pătrundea nimeni în „Zona 2”. Aceasta era denumirea codificată a complexului de clădiri destinate puterii. O deserveau 90 de angajaţi, selectaţi după regulile personalului de la Bucureşti şi Snagov şi instruiţi ca atare. După mărturia unui fost mecanic de întreţinere, aveau salarii similare profesioniştilor din branşă.  Dar lor li se acordau prime în locul a ceea ce azi s-ar numi spor de confidenţialitate.

Bârfe despre soacre şi copii

Când cuplul Ceauşescu se afla la Neptun, angajaţilor le era interzis să intre în spaţiile de lucru neînsoţiţi de “pioni”, cum erau acolo numiţi acolo securiştii. Fraternizau însă cu aceştia, poziţionaţi în linia întâi, făcând figură de entuziaşi oameni ai muncii, cu lozinci şi steguleţe, pe traseul vizitelor de lucru făcute de Ceauşescu în judeţul Constanţa. În acelaşi limbaj codificat, reşedinţa oficială era numită D1. La D2 sau Vila Panseluţa locuia familia Ceauşescu, iar la  D3- Vila Ghiocelul,  erau cazaţi ofiţerii din serviciul de pază şi protecţie.

Despre Ceauşeşti nu îndrăznea niciunul dintre angajaţi să vorbească mai liber. Micile bârfe le limitau la soacre şi copii – cu unii erai norocos să lucrezi, cu alţii periculos. Modeşti şi fără pretenţii erau mama lui Ceauşescu, Zoia şi Valentin. Iar imprevizibili, prin urmare, periculoşi, Mam Mare de la Petreşti şi mezinul Nicu.

Mai multe aflau despre cei pentru care lucrau, acasă. Pe litoral se vorbea, şi de-acolo zburau bârfele în ţară, despre copiii Ceauşeştilor. Aprecieri şi laude pentru Valentin, modest şi cu purtări exemplare, poveşti cu chefuri şi găşti rebele despre Zoia şi Nicu.

 15 dolari de cheltuială într-o excursie occidentală

Curând după ce Ceauşescu şi-a obligat curtenii să petreacă vara împreună, a şters visurile românilor de turism occidental.

Conform documentelor de arhivă, în 1966, călătoriseră în străinătate 200 854 cetăţeni (dintre care mai mult de jumătate în ţări socialiste şi circa un sfert, în interes de serviciu). Anul viitor, numărul călătorilor în Occident s-a redus la 43 676 de români. În 1968, s-a înregistrat o uşoară creştere (65. 067 români). Şi a scăzut, brusc, la doar 8 657 în primul semestru din 1969.

A fost doar începutul. Căci în primăvara lui 1969, Ceauşescu decide reducerea fondurilor prevăzute pentru excursii externe de la 6 milioane lei valută, la 4, 6 milioane lei valută vest. Stârpeşte totodată turismul individual în străinătate. Simplul cetăţean are o singură cale: prin ONT, exclusiv prin excursii organizate de sindicate şi UTC. Iar activiştilor locali ai acestor organizaţii le cere să girează corectitudinea comportamentelor excursioniştilor şi revenirea lor în patrie. Şi mai impune Ceauşescu reducerea numărului turiştilor români în străinătate pe viitor  la 25% faţă de 1968. Pentru că, zice el, „nu putem să aruncăm valută în străinătate”. Iar turismul românesc a fost organizat „pentru a aduce turişti şi valută în ţară, nu să dăm valuta noastră în străinătate”.

Deşi, în primul semestru al anului 1969, numărul turiştilor străini fusese dublu (5 716) faţă de călătorii românii în străinătate (2 585). Iar valuta de care se plânge, românul o cumpăra prin ONT, după aprobarea vizei de către Securitate. Prin decizia conducerii partidului, avea dreptul apoi la cumpărarea a 15 dolari în echivalentul monedei ţării de destinaţie. Altfel, deţinerea de valută era delict pedepsit cu închisoare.                                      

Speranţele liberalizării

Viaţa lui Ceauşescu nu poate fi înţeleasă în afara ideologiei şi exceptându-i deciziile economice.

În vara lui 1965, la Congresul partidului, argumentând că marxismul n-a dat răspunsuri definitive asupra evoluţiei omenirii, Ceauşescu a anunţat intrarea ţării într-o etapă nouă. A definit-o ca fiind “continuarea pe o treaptă superioară a procesului de desărvârşire a construcţiei socialismului”.

Formularea aceasta i-a aparţinut lui Ceauşescu, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). A generat şi discuţii în colectivul de redactare a documentelor, apoi în Biroul Politic,  Dar noul conducător s-a vrut şi s-a crezut a fi promotorul unei linii aparte: o societate care progresează simetric în toate “sferele” activităţii umane. Îi va spune, mai târziu, „societate socialistă multilateral dezvoltată”. 

La Congresul al IX-lea, Ceauşescu a conservat şi proporţia din vremea lui Dej dintre fondul de acumulare şi cel de consum: un sfert pentru investiţii, restul destinat populaţiei. Mari speranţe a trezit atunci Ceauşescu prin critica “nesocotirii” rolului meseriaşilor particulari, micilor negustori şi gospodăriilor ţărăneşti individuale.

A impresionat pozitiv şi  fondul de 7, 5 miliarde lei alocat pentru construcţia de noi institute ştiinţifice şi dotarea lor adecvată. Deschidere înspre intelectualitate au fost interpretate şi deciziile extinderii învăţământului obligatoriu şi gratuităţii de manuale şcolare.  Semne de liberalizare au fost în percepţia publică întâlnirile cu oamenii de ştiinţă sau apariţia rubricilor de mică publicitate, cu locuri de muncă, în ziare, exceptat fiind, desigur, oficiosul partidului.

Cetăţenii nu aveau acces în „bucătăria” puterii.  Din informările, discuţiile şi deciziile luate acolo reiese că „liberalizarea” se încheiase în 1969. Românilor li se părea că abia începuse.  Aceleaşi iluzii se răspândeau şi în străinătate. Veştile  pozitive aveau mare trecere. Vâlvă stârnise, bunăoară, dezvelirea frescei de sub cupola sălii de concerte a Ateneului Român, acoperită cu  pânză roşie de două decenii. „În legătură cu aceasta – zicea Ceauşescu în ziua deciziei -, era observaţia că în această frescă apare Carol şi Mihai. Dar, ce să facem?… Aceasta este istoria.”

Din fapte ca acestea intelectualii întreţineau visul liberalizării, răspândindu-i iluzia.

Economia comunistă – faliment sigur

În ultimii ani de putere, Dej încercase să confere economiei româneşti o anume „libertate naţională”, scoţând-o de sub planificarea şi controlul sovietic. Din raţiuni economice, după mărturia lui Alexandru Bârlădeanu, s-a „deschis” spre Occident. După un cincinal la cârma economiei, Ceauşescu va căuta să-i orienteze în alte direcţii deschiderile. 

Mai puţin decât Ceauşescu, dacă nu chiar deloc, crezuse Dej că bucătăresele et justem farinae pot conduce economia. Fostul electrician nu amesteca însă competenţele şi răspunderile, bazându-se în probleme economice pe expertiza tandemului Bârlădeanu – Gaston Marin. Economistul Bârlădeanu, fost cadru universitar la univesitatea ieşeană dar cu „aspirantură” moscovită, reprezentase şi punctul de vedere românesc în CAER. Gaston Marin, licenţiat în energetică la Grenoble şi lider în Rezistenţa franceză coordonase mecanismele planificării din 1954 până în 1965. Ca şi Maurer, aceşti „burgheji roşii” asumau proiecte şi sarcini politice cu anume discernământ profesional.  

Ar fi putut liderii români să facă mişcări de orientare economică deosebită modelului sovietic? Manifestul Partidului Comunist, documentul programatic al ideologiei i-ar fi susţinut. Comuniştii nu sunt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti, nu au interese deosebite faţă de întregul proletariat, nici nu proclamă principii aparte pentru modelarea mişcării muncitoreşti, afimaseră dintru început Marx şi Engels.

Datorită propagandei, oamenii au crezut că Marx, Engels şi Lenin ar fi descris amănunţit calea spre fericirea comunistă prin plan de stat. „Economia total planificată şi centralizată înseamnă faliment sigur”, susţinea Maurer după căderea regimului.  În termeni mai voalaţi, probabil, discutase cu Dej despre această „încercare ieşită din gândirea stalinistă” şi impusă, după război, ţărilor intrate sub dominaţie sovietică. Dovadă ar fi broşura publicată de Dej, în 1944, cu titlul „O politică românească” şi retrasă, de frica lui Stalin, în regim de urgenţă de pe piaţă.