Marele bal – reabilitarea lui Pătrășcanu și excluderea lui Drăghici

Dintre toți condamnații politici în procesele staliniste, Ceaușescu i-a reabilitat public doar pe Pătrășcanu și Foriș. Suficient cât să scape de Drăghici. Și să-l scoată pe Dej din istoria partidului.

A doua jumătate a lunii aprilie 1968 a fost dedicată dezbaterilor legate de cazul Pătrășcanu. Au început cu o ședință a Prezidiului Permanent, întinsă pe două zile. Spiritele justițiare sunt încă din acest moment atât de aprinse încât Doncea propunea să dispară numele lui Dej din această țară.

Apărarea lui Drăghici  

Cu următorul pas statutar, ședința Comitetului Executiv al CC al PCR, s-au definitivat scenariul și rolurile pentru plenara Comitetului Central și ședințelor din teritoriu. Ordinea de zi, anunțată de Ceaușescu, a restrâns temele la clarificarea situației lui Pătrășcanu, raportul privind cazul Foriș și un referat despre militanți din România care și-au pierdut viața în URSS. Încercările de a-l aduce în discuție pe Koffler, adjunctul lui Foriș în conducerea PCdR, condamnat și ucis în același fel cu Pătrășcanu, au fost stopate imediat de secretarul general.

Primul la cuvânt a fost Drăghici, pregătit  cu conspecte din rapoartele prezentate. “Eu aș întreba cum este acum?“, atacă el citând învinuirea adusă lui Dej că nu discuta Ministerul de Interne în “organele colective “, rezolvându-le între patru ochi cu ministrul de resort. Încercând să se apere, a vrut să capteze bunăvoința lui Maurer. I-a amintit premierului că el ordonase să fie bătut Zilber pentru a înceta cu “provocările“.Zilber vrusese să-l incriminineze, în anchetă, și pe Maurer ca troțkist- moarte sigură pe-atunci!

Zarurile fuseseră însă aruncate și lui Drăghici i-a fost dat, imediat, să constate pe pielea lui efectele disciplinei de partid. Ceaușescu a numit cazul Pătrășcanu  o “crimă monstruoasă“. Și a încheiat cu concluzia că “abuzivul“ și “limitatul“ Drăghici își făcuse de cap la Ministerul de Interne.

Patru zile de critică și autocritică

Apoi, scăpat de griji, Ceaușescu s-a putut destinde în prezidiul Plenarei CC al PCR din 22 – 25 aprilie 1968. Valurile criticii și autocriticii au curs spumegând și de neoprit în direcția ce le-o imprimase. Haita înalților activiști a tunat și fulger împotriva lui Dej și Drăghici patru zile, elogiindu-l implicit pe justițiarul Ceaușescu.

S-a trecut, în final, la turneul acestui circ ambulant prin toată România după modelul adunării activului de partid din Capitală, prezidată de Ceauşescu. Cazurile Pătrăşcanu și Foriş, zice el, „îl acuză pe Al. Drăghici ca organizator şi înfăptuitor al acestor crime împotriva activului de partid şi de stat, îl acuză şi­-l condamnă pe Gheorghiu­-Dej care a iniţiat şi patronat aceste acţiuni”.

Baronii lui Dej, în frunte cu Maurer i-au ținut isonul, în reședințele de județ. Cuvântările lor, publicate de oficiosul partidului, recompun schema lui Hruşciov din 1956. Așa cum în URSS toate crimele fuseseră puse în cârca a doi oameni, Stalin şi Beria, doi erau și vinovații din România – Dej și Drăghici.

Pe ideea simplistă a ”adversității” şi ”geloziei” lui Dej faţă de ”popularitatea” lui Pătrăşcanu”, s-a rescris istoria regimului Dej. 

Derapaje de culise

Un singur derapaj s-a înregistrat în totul acestui spectacol de dezbatere colectivă. În organizația de bază a Facultății de medicină şi farmacie din Bucureşti s-a ridicat o studentă împotriva raportului primit de la centru. Era una dintre fetele adoptate de soții Drăghici. „Tata a fost şi a rămas un om cinstit, l-a apărat ea; dacă admitem că ar fi vinovat nu ar fi singurul aşa cum s-­a afirmat aici şi se pune totul în seama lui.”

Spectacolul avea însă și alte schelete-n culise. Numita comisie de partid condusă de veteranul Gheorghe Stoica și-a continuat activitățile. În intervalul mai-octombrie 1968, l-a convocat de câteva ori pe Drăghici. S-a  discutat cu el, ca de la om la om, despre un viitor loc de muncă, pensie și altă casă. În paralel, acționau și alți ”factori” de presiune. Lui Drăghici i se calculase o notă de 400 000 lei datorie față de Gospodăria  partidului, în contul modernizării reședinței din Primăverii. Când i se vorbește însă ca unui “om pedepsit“, Drăghici amenință imediat cu punerea situației sale în discuția congresului.

Atenți la revizionism

Într-o asemenea situație, comisia descoperise și cazul asasinării unui anume Ibrahim Sefit din Sibiu, în 1954, din ordinul lui Drăghici, pentru jignire. Până la prescrierea acestei fapte  mai erau 4-5 luni. Și aici, ca și-n cazul deviatorilor, Ceaușescu urmează sfatul lui Maurer de-a aștepta termenul de prescriere și a acestui fapt. Și a ascunde public asemenea fapte întru-cât „apărarea lui Drăghici va scoate la iveală o serie de chestiuni urâte”.

S-ar fi putut deschide, mai ușor și mai cu efect, cazul doctorului Plăcințeanu, iubitul Licăi Gheorghiu, arestat și condamnat prin grija lui Drăghici, ca ginere nedorit de Dej. Ceaușescu și sfetnicii săi, Maurer și Bodnăraș, apreciaseră, probabil, că asemenea istorii riscă să compromită prea mult partidul. Și, poate, chiar să-i deranjeze pe chinezii sensibili la revizionism.

Disidență și antisovietism

Drăghici a fost exclus din funcții și din partid, degradat și trecut în rezervă cu gradul de soldat. A fost pensionat, pe linie de stat, cu 7 000 de lei lunar. Ceaușescu nu se zgârcise cu fostul prieten după ce l-a anihilat. Pensionarul de lux din Primăverii n-a mai călcat în sediul puterii până-n 22 decembrie 1989 când a venit să se pună la dispoziția noilor conducători ca dușman recunoscut al lui Ceaușescu. 

În primăvara lui 1968, din ruinele memoriei lui Dej, s-a clădit legenda „patriotului luminat’ Lucrețiu Pătrășcanu.  La pieire, s-a spus, l-a dus o frază faimoasă: „Înainte de-a fi comunist, m-am născut român”. Cu capul de pod al acestui antisovietism,  Ceaușescu și-a clădit o nouă reprezentare de succesor, nu al criminalului Gheorghiu-Dej, ci al   naționalistului Pătrășcanu.

Ce-i de făcut cu deviatorii?

După ce plenul Tribunalului Suprem  a dispus în august 1968 și achitarea condamnaților în procesul de la Canal, în conclavul demnitarilor comuniști s-au decis reabilitările avocatului Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrășcanu, a Anei Pauker și a fiului ei, Vlad.

Simpatii și resentimente

Pentru prima dată din 1961, când “deviatorii de dreapta“ și “deviatorii de stânga“ au fost condamnați ca staliniști, se discută despre ei în septembrie 1968. Teohari Georgescu și Miron Constantinescu primiseră deja noi sarcini de la Ceaușescu. Pe fostul ministru de Interne îl ridicase din starea de corrector, la funcția de director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie 1918“. Iar pe Constantinescu îl instalase  ministru adjunct al Învățământului din septembrie 1965.

 Dar resentimentele lui Ceaușescu se manifestă la fel de puternic, ca în 1961, față de Ana Pauker și Vasile Luca.  Să-l fi jignit atât de mult împotrivirea lor la propunerea numirii lui “la agricultură“ în  plenara din martie 1950? “Moscoviții“ au spus atunci despre el că nu e “bun organizator “, recomandându-l  pentru Interne. Dar, în anii aceia, trimiterea unui fost ilegalist în linia întâi a luptei de clasă, echivala cu o mutare disciplinară pentru a face dovada fidelității după abateri de la etica revoluționarului de profesie.

Morții cu morții, viii cu viii

Nu s-au înghesuit nici vorbitorii în chestiunea reabilitării Anei Pauker și a lui Vasile Luca. Îi înfieraseră, cu toții,  îndeajuns, în toate etapele reconsiderărilor de partid.

Vasile Luca decedase în închisoarea din Aiud, în 1963, după ce-a adresat conducerii partidului, fără efect, memorii și autocritici. Murise fără să știe că declanșase începutul dramei sale criticând reforma financiare, din 1952, impusă de sovietici. Și că la sesizarea Moscovei de-a fi luate măsuri contra lui, pe baza unui material întocmit de Miron Constantinescu şi Moghioroş, a fost arestat și condamnat.

După principiul morții cu morții, iar viii cu viii, Maurer a soluționat astfel cazul Anei Pauker: “Reabilitarea politică este până la sfârșitul sfârșitului un act al partidului și în general actele partidului nu au fost publice; nici excluderea din partid, lumea nu știa dacă a fost, cum a fost, cum  a fost exclusă. Lumea știe că la un moment dat i s-au luat răspunderile și sarcinile și a fost trimisă la munca de jos“. Fiind însă multe “lucruri de discutat“, Maurer a propus ca Pauker și Luca să fie reabilitați politic dar fără tam-tam.

S-a anulat, așadar, hotărârea Biroului Politic din 11 mai 1954 prin care Ana Pauker fusese exclusă din partid, decizie care nu-i fusese adusă la cunoștință nici ei, nici Comitetului Central. Nu este bine să tulburăm  apele, încheie Maurer  și… “hai să lăsăm aceasta“.  Ceea ce s-a și făcut pe viitor.

Scînteia la secret

Partidul comunist este puternic tocmai prin spiritul critic şi autocritic, a fost interpretarea publică a acestor schimbări. Cât despre nevinovăția lui Ceaușescu, acesta este scuzat prin preocupările sale absorbante din 1948 – cooperativizarea şi lupta împotriva foametei. Iar despre Foriș, pe care-l acoperise cu acuzații în 1961, Ceaușescu spune că aflase cum pierise după doi ani de la uciderea lui. Deși din stenogramele discuțiilor din 1961 asupra “devierii de dreapta“ se arată un Ceaușescu familiarizat cu personajele procesului Pătrășcanu și într-un deplin acord cu concluziile lui Dej asupra tuturor deviatorilor și fracționiștilor.

Se înțelege că în asemenea circumstanțe, arhiva oficiosului partidului de dinainte de 1965 intră în fondurile speciale ale bibliotecilor. Și așa va rămâne până la moartea lui Ceaușescu.

Ana Pauker și sionismul

În 1952, Ana Pauker era deja bolnavă de cancer. După două luni de reținere la Interne (februarie- aprilie 1953), revenise acasă într-un fel de domiciliu forțat. După mărturia fiicei mai mari, Tatiana Brătescu, a lucrat până la moarte (1960), ca redactor pentru traduceri din limba rusă și franceză  la Editura Politică (Lavinia Betea, “Povești din Cartierul Primăverii“, Curtea Veche, București, 2010). Anei Pauker nu i s-a adus niciodată la cunoștință că fusese exclusă din partid. Dar nici legături cu foștii tovarăși sau cu conducerea editurii n-a avut.

Cazul ei era însă mult prea complicat, fie și pentru elucidări la vârful partidului. Dacă nu murea Stalin, Ana Pauker urma să fie incriminată ca sionistă și agentă a unor servicii străine prin relațiile strânse cu fratele său Zalman Rabinsohn, spune Ceaușescu în aprilie 1968. Dedesubturile ar fi fost fără îndoială legate de marile valuri ale migrației evreilor din România în Israel în condițiile limitării acesteia de către autoritățile britanice. S-a mers atât de departe, spune istoricul Liviu Rotman (“Evreii din România în perioada comunistă“, 1944-1965, Iași, Polirom, 2004) citând critica lui Dej din 1953, că plănuiau școli de pregătire a imigranților “ca să facem revoluție în statul Israel“.

În 1961 se făcuseră și alte dezvăluiri. Fratele Anei Pauker, a povestit Dej,  fusese delegatul Comitetul Antifascist Evreiesc la București, organizație creată de Moscova în 1942. Printre afacerile subterane susținute de Stalin, după război, s-a aflat și parașutarea unor “instructori palestinieni“ în România. Prinși de “organele “ statului, aceștia au fost eliberați, peste capul Biroului Politic, prin Ana Pauker și ambasadorul sovietic la București.