Iubirile lui Lucreţiu Pătrăşcanu

Anchetatorii Securităţii au descoperit şi “exploatat” idilele soţilor Elena şi Lucreţiu Pătrăşcanu cu prieteni de familie. Rămăşiţelor pământeşti ale acestora au fost reunite pe fundul Lacului Snagov de către al doilea soţ al văduvei lui Pătrăşcanu.

O carte de istorie nu e niciodată încheiată.

Noi documente am aflat chiar şi după pregătirea  pentru Editura Curtea Veche, a celei de-a treia ediţii a volumului “Lucreţiu Pătrăşcanu – moartea unui lider comunist” (Premiul Academiei Române în  2003). Căci, odată rostogolit, bulgărele acestui caz semnificativ pentru istoria comunismului, atrage alte dezvăluiri.

Iată, în rândurile ce urmează, ceea s-ar putea numi într-un jargon de actualitate, destinul unor iubiri.

O floare în Lacul Snagov

Unde odihnesc rămăşiţele lui Lucreţiu Pătrăşcanu? – a fost una din întrebările  fără  răspuns din cuprinsul cărţii. 

Conform documentelor din arhivele speciale, pe fostul ministru comunist al Justiţiei l-au executat în noaptea de 17 spre 18 aprilie 1954. După şase ani de detenţie şi anchetă coordonată   de consilieri sovietici, Pătrăşcanu şi Koffler (cel de-al doilea om din conducerea ilegaliştilor români în anii războiului) au fost condamnaţi la moarte şi confiscarea totală a averii. “Crimă contra păcii” şi “crimă de înaltă trădare” au fost  numite  “culpele” lor.

Sentinţa a fost executată prin împuşcare, în închisoarea Jilava. Cadavrele au fost azvârlite în groapă comună pe tărgile cu care-au fost transportate. În ancheta de “reabilitare” din 1967-1968,  comandată  de Ceauşescu, s-a săpat pe locul indicat de autorii înhumării. De Koffler – celălalt fost lider comunist executat pe bază de mărturii mincinoase -, n-a pomenit nimeni. S-au căutat exclusiv osemintele lui Lucreţiu Pătrăşcanu. S-a spus apoi că au fost strămutate în Mausoleul din Parcul Carol, denumit atunci Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism. În 1991 însă, rudele “foştilor” au fost înştiinţate să ducă unde vor rămăşiţele acestora.

Pătrăşcanu n-a avut copii, iar soţia lui decedase în anii 80. Urna inscripţionată cu numele său – mai mult decât probabil conţinând şi cenuşa rămăşiţelor lui Remus Koffler – a fost ridicată de Yanis Veakis, cel de-al doilea soţ al Elenei Pătrăşcanu.

Copiile unor scrisori ce mi-au fost trimise din Israel de către  dl. Sorin Toma, fostul redactor şef al Scînteii, au dezlegat necunoscutul locului de veşnică odihnă a lui Pătrăşcanu.  Scrisorile  dintre Yanis Veakis aflat la Bucureşti, ziaristul Sorin Toma din Netanya şi avocatul Menachem Amiad din Tel Aviv  datează din anul 1994.

În omagiul lui Pătrăşcanu care i-a fost profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, Menachem Amiad a intenţionat ridicarea unei plăci comemorative. I s-a adresat lui Yanis Veakis, „luptător grec refugiat la Bucureşti după înfrângerea insurecţiei iniţiate în anii 50 în Grecia”, cel de-al doilea soţ al Elenei Pătrăşcanu. Răspunsul poetului şi regizorului Yanis Veakis a fost acesta:

„Urna cu osemintele deshumate ale profesorului dumneavostră, se găseşte de la 30 octombrie 1991, lângă cea a Elenei în fundul lacului Snagov, în faţa casei ridicată de ei doi.

Am considerat că meritau să se regăsească în locul de unde fuseseră despărţiţi, prin forţă brutală, spre a nu se mai reîntâlni.

Dorinţa dumneavostră, exprimată cu atâta duioşie, nu am putut încă s-o îndeplinesc. Dar, vă asigur, o floare din partea fostului student, ce i-aţi fost, va fi depusă pe valurile lacului, legată cu o pietricică, ca să ajungă până la fund.”

Dragostea ca un pahar cu apă

Întâmplări ca aceasta  ilustrează conversiunile memoriei afective. Fără-ndoială, Elena Pătrăşcanu, primul  şi cel de-al doilea soţ al său au părăsit lumea aceasta cu idei diferite despre iubirile lor.

Ca atâţia alţii din generaţia sa, Pătrăşcanu a fost sedus în tinereţe de teoria bolşevică a iubirii „ca un pahar cu apă”. Apă bei când ţi-e sete, într-o relaţie amoroasă rămâi cât ţi-e pe plac.  Student la Leipzig, îi scria în 1923 unei prietene bucureştence că în acest „lucru complicat, profund şi minunat”, n-au ce căuta „stupidele şi micile prejudecăţi”. Dar, „în dragoste ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti”. Când nu vei mai gândi şi simţi împreună cu celălalt, îţi strângi prieteneşte mâinile  „ca toţi oamenii înţelepţi care ştiu că tot ce are un început, are şi un sfârşit”.

La fel va fi gândit, dar ceva mai târziu, şi Herta Schwamen. Mai tânără decât Pătrăşcanu cu zece ani, şi-a făcut studiile la Viena. Atrasă de aceeaşi ideologie comunistă. S-au cunoscut, în împrejurări tipice oamenilor cu astfel de implicare politică. Avocatul Pătrăşcanu a scăpat-o pe tânăra decoratoare-scenografă de  închisoare pentru activităţi comuniste.  Botezată şi cununată în rit ortodox de părintele Gala Galaction, Herta Schwamen a devenit Elena Pătrăşcanu. După  bon-tonul comunist, soţii se adresau însă unul altuia cu nume ruseşti: Saşa şi Andrei.   

Îndrăgostit nebuneşte de tânăra, cultivata şi frumoasa lui soţie, Lucreţiu Pătrăşcanu n-a renunţat însă la exersarea artei de mare cuceritor.       

Prieteni şi amanţi

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost primul comunist român ajuns ministru. În chiar ziua de 23 august 1944, fără a-şi fi înştiinţat tovarăşii, l-a determinat pe tânărul Rege Mihai să-l numească ministru al Justiţiei. Se înţelege că, imediat, în jurul soţilor Pătrăşcanu au început să roiască „devotaţii admiratori”.  

În cercul celor mai  apropiaţi, soţii Pătrăşcanu au trăit, simultan, câte-o idilă. Transpare din documentele anchetei din 1948-1954 că fiecare dintre ei o iniţiase ca reminiscenţă a „teoriei paharului cu apă”. Elena Pătrăşcanu, directoare şi proprietară a Teatrului Ţăndărică, s-a lăsat fermecată de folcloristul Harry Brauner. Partenera acestuia, pictoriţa Lena Constante conta însă ca prietena ei cea mai bună. Scurtă vreme însă după cunoştinţa cu seducătorul ministru, Lena Constante îi devenise amantă.

Cei patru petrec împreună seri cu muzică şi discuţii, revelioane şi scurte vacanţe. Dintre toţi, singură Lena Constante şi-a pierdut capul. În disperarea dragostei pentru soţul prietenei sale, a încercat o sinucidere.

Dragostea – mai tare ca moartea?

Nici măcar rezistentă la umilinţe şi tortură, ar fi răspunsul după lectura declaraţiilor celor patru protagonişti, anchetaţi şi condamnaţi în „procesul Pătrăşcanu”.

Bine speculate de anchetatori, intimităţile soţilor Pătrăşcanu au produs enormă suferinţă. A fost momentul când rezistenţa curajoasei Lena Constante s-a prăbuşit. Aflând din interogatoriile fostei prietene cum o descrisese nevestei sale fostul iubit, a acceptat să semneze declaraţii mincinoase împotriva lui. Torturaţi fizic şi psihic, Elena Pătrăşcanu şi Harry Brauner au declarat, la rându-le,  că afaceri tenebroase, comploturi  şi reţele de spionaj i-au unit. 

Apropierea de Pătrăşcanu i-a costat enorm pe toţi prietenii săi.

Eliberată din închisoare şi domiciliu obligatoriu abia în 1966, Lena Constante s-a căsătorit cu Harry Brauner, şi el deţinut până în 1963. Dar în memoriile publicate după 1989, Lena Constante  a redus legătura cu Pătrăşcanu la relaţia de „simplă cunoştinţă”.

Elenei Pătrăşcanu nu i s-a spus despre moartea soţului decât în 1956, la eliberarea ei din închisoare. Grav bolnavă, a fost trimisă în domiciliu obligatoriu. Abia după căsătoria cu Yanis Veakis a început să lucreze ca scenograf la Teatrul din Sibiu. După cum se vede din scrisoarea citată,  Veakis a trecut pe tărâmul morţii încredinţat de statornicia iubirii soţiei sale pentru primul bărbat.   

Cât despre Lucreţiu Pătrăşcanu… Încunoştiinţat de acuzele nevestei, amantei şi prietenilor, la întrebarea anchetatorului pe cine mai poate conta, a scris acest răspuns amar: „După experienţa făcută în ultimii doi ani, nu mai am încredere în absolut nimeni pe lume. Nici într-un fel de prieteni şi nici într-un fel de cunoştinţe şi chiar rude din cele mai apropiate.”

Un destin tragic

Lucreţiu Pătrăşcanu (1901-1954) a fost unul dintre puţinii intelectuali români militant activ al Partidului Comunist din România (PCdR). Comunistul născut într-o familie boierească, abolsvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, doctor în economie la Leipzig a beneficiat de cunoştinţele ce le avea printre sus-puşii vremii. Astfel că, în loc de-a petrece anii războiului în lagăre şi închisori, a fost trimis în domiciliu obligatoriu într-o vilă a familiei din Poiana-Ţapului. În anii proceselor staliniste post-belice, pe această situaţie va fi construită acuzaţia de colaborare cu Siguranţa şi Gestapo-ul.

Dotat cu reale calităţi de lider politic, Lucreţiu Pătrăşcanu a influenţat semnificativ evenimentele de la 23 august 1944, fiind reprezentantul PCdR în Blocul Naţional Democrat care-a dispus retragerea României din coaliţia hitleristă. Ministru al Justiţiei şi preşedinte al Comisiei române pentru semnnarea armistiţiului cu URSS (septembrie 1944), Pătrăşcanu a atras invidii locale şi dezaprobarea Kremlinului.

A fost arestat, anchetat şi condamnat (1948-1954) după tipicul proceselor staliniste. Condamnarea ca şi „reabilitarea” sa din 1968, sintetizate în volumul „Lucreţiu Pătrăşcanu – moartea unui lider comunist”, revelează chestiuni de esenţă pentru studiul regimului comunist.