Istoria Tezaurul românesc povestită de Ceauşescu

Ceauşescu a povestit cu sinceritate, în toamna lui 1965, discuţiile conflictuale  purtate la Moscova. Delegaţii ceruseră  restituirea celor 93 000 tone de aur confiscate de bolşevici. Dar sovieticii pretindeau că românii le sunt datori.

În 4- 11 septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu a făcut prima sa vizită la  Moscova în calitate de nou lider al României. Aşa cum s-a văzut din episoadele anterioare publicate în ziarul Adevărul, agenda delegaţiei româneşti avertiza sovieticii că programul expus de Dej în aprilie 1964 are un şi mai îndrăzneţ promotor. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv ţinută imediat după revenirea delegaţiei la Bucureşti, arată că noul lider îşi informa sincer şi cuprinzător tovarăşii.

Calea spre „dracu ştie unde”

Ceauşescu convocase şedinţa în după-amiaza sosirii în ţară. Era încă încălzit de ultimele două runde de discuţii cu sovieticii: mai bine de zece ceasuri în seara anterioară şi dimineaţa zilei finale.

Dintre pretenţiile românilor, a enervat mai tare solicitarea înapoierii tezaurului confiscat de bolşevici în 1917, ridicată de Bârlădeanu. „Atunci se ridică problema pretenţiilor reciproce şi acestea o să ne ducă dracu ştie unde”, replicase prompt primul ministru Kosîghin. N-au fost de acord nici cu returnarea documentelor privind istoria PCdR. ”Zice (Brejnev, n.n), ce dvs vreţi arhiva?, relatează Ceauşescu. Dar ea a fost dată de Comitern, au semnat cei 14 inşi ca să fie dată în păstrare Uniunii Sovietice şi că partidele au dreptul să folosească numai pentru munca lor, că aceasta nu se poate restitui, că în ce situaţie s-ar găsi ei. Aceasta a fost cu arhiva, că e o problemă politică şi aşa mai departe.”

Actul unu din scenariul tezaurului

De două ori se discutase despre tezaur pe parcursul vizitei. Întâi, după expunerea lui Bârlădeanu cu istoricul şi motivaţia restituirii celor  93 000 de tone de aur, reprezentând 150 de milioane de dolari.

Brejnev, povesteşte Ceauşescu, „a trecut la Tezaur spunând că noi le-am provocat o mare surprindere, nedumerire că noi am ridicat o asemenea problemă de acum 50 de ani, că e vorba de un lucru care s-a produs între ţar şi guvernul regal, că ei au studiat problema, că e adevărat că nişte necunoscuţi din România au dus de acolo ceva lucruri pe acolo prin Herson, dar că toate acestea au ajuns prin Caucaz, prin Siberia şi în fond nu a mai rămas nimic, că ceea ce a rămas a fost dat înapoi şi că Gheorghiu-Dej a trimis chiar şi o scrisoare de mulţumire. E adevărat, zice, că atunci când s-au făcut sondaje în lăzile predate s-au găsit ceva, nişte pantofi, nişte coliere, sigur, zice, ne-am documentat, erau şi nişte cantităţi de aur, cam atât cât spune tov. Bârlădeanu însă le-au furat alb-gradiştii, nu sunt la noi, zice. Dar, în definitiv, dacă e vorba că dvs. ridicaţi asemenea probleme trebuie să ştiţi că dacă am începe socotelile, apoi dvs trebuie să ne mai daţi 270 mil. de dolari pentru că sunt decontări neîncheiate de armament livrat de Rusia ţaristă guvernului regal român înainte de 1916 şi dacă ne apucăm să facem socoteli, trebuie să le plătiţi. Dar, zice, nu trebuie să uitaţi un lucru că în aceşti 50 de ani s-au întâmplat multe, a fost războiul, că acolo s-a jertfit la Odessa, Crimeea, armata română a fost acolo din ordinul lui Hitler şi a împuşcat populaţia civilă, că nu e vorba că numai soldaţii s-au împuşcat, ci populaţia a fost împuşcată şi jefuită, că au fost distrugeri de zeci de miliarde şi cât a plătit România ca despăgubiri nu reprezintă decât ceva simbolic şi dacă ne-am apuca, zice, să spunem toate acestea ce ar zice populaţia noastră, care nu a uitat şi nu poate uita că aceste fapte nu se pot scoate din istorie. Că aceasta ar duce la dezlănţuirea patimilor cu urmări grave, că cel mai bine ar fi să încheiem toată problema aceasta şi să nu se mai ridice. Cu aceasta s-a încheiat problema tezaurului.”

Conform stenogramei, Ceauşescu s-a manifestat şi mai dur decât povesteşte acasă. „Noi aici nu ridicăm decât problema de a restitui ceea ce a fost depozitat şi ceea ce puterea sovietică a spus că va restitui poporului român, declarase liderul român la masa tratativelor.  Nu înţelegem de ce să ridicăm problema decontărilor. Aceasta într-adevăr nu are nici un rost. Nu înţelegem să ridicăm problema aceasta simplă (a tezaurului) de problemele celui de-al doilea război mondial. (…) Iar dacă vreţi să ştiţi părerea noastră în legătură cu ce ar spune poporul sovietic, iată: ar spune că guvernul nostru îndeplineşte una din obligaţiile asumate ale puterii sovietice.”

Actul doi, după trei ţuici

S-a revenit asupra tezaurului după recepţia oferită de delegaţii români la sediul Amabasadei din Moscova. După trei ţuici, Brejnev „vorbea patetic”, zice Ceauşescu, dar tot înţepenit pe poziţie deşi românii veneau cu muniţie nouă. „Între timp, povesteşte Ceauşescu, găsisem şi o hotărâre a Comisariatului Poporului cu privire la ruperea relaţiilor cu România din 26 ianuarie 1918, în care se spune că fondul de aur al României care se păstrează la Moscova e declarat intangibil pentru oligarhia română. Partea sovietică îşi asumă răspunderea pentru păstarea acestui fond şi îl va preda în mâinile poporului român, A spus (Brejnev, n. red.) că tov. Bărlădeanu a intrepretat greşit, că Lenin nu a vorbit de aur, ci de valori mari ale României. (…) Am spus că (…) şi noi am putea spune multe despre ţarism şi să nu le amestecăm, să nu le legăm de alte probleme. (…) despre ce au făcut atunci fasciştii, că doar noi nu eram atunci la conducere.”  

Aici s-a îngropat chestiunea tezaurului. În afara cercului de membri şi invitaţi din amintita şedinţă a Comitetului Executiv din 11 septembrie n-a răzbătut nimic. Presa românească şi cea sovietică  au „informat”, potrivit comunicatului comun, că întâlnirile dintre cele două delegaţii s-au consumat într-o „atmosferă caldă, cordială”. Nimic despre tezaur, uraniu, Insula Şerpilor şi celelalte.   

Tehnologia modernă occidentală plătită în  aur

N-a apărut întâmplător chestiunea Tezaurului pe lista delegaţiei româneşti. Conform documentelor de arhivă, situaţia stocurile de aur, în lingouri şi monede, din rezerva de stat a României scăzuse considerabil. Dacă în 1951 se aflau în depozitele din ţară 148, 3 tone de aur, iar în străinătate 61, 1 tone, în 1965, rămăseseră, în total, abia 81, 8 tone.

Se pare că ideea recuperării aurului românesc de la sovietici provenea de la Dej. În 1963, într-o discuţie cu Bârlădeanu asupra cererilor Mongoliei de a fi ajutată de România, sub semnul „ajutorului frăţesc” din CAER, Gheorghiu-Dej refuza, invocând exemplul „fratelui mai mare”. „Cum ne ajută Uniunea Sovietică, a refuzat Dej, aşa ajutăm şi noi pe alţii. Gratis nu ne dă nimeni. Am dat gratis la unii într-o nevoie oarecare. Le-am dat aur. Nu ştiu când o să recuperăm aurul acela”. Foştii companioni ai lui Dej au socotit că această prima vizită a succesorului său la Moscova ar fi portivită. N-au reuşit însă.

Astfel că, în decembrie 1965, Ceauşescu a revenit asupra  deciziei luate de Dej la începutul anului privind păstrarea rezervei noastre de aur de la UBS Zurich, dând dezlegare asupra „valorificării” ei. A onorat astfel avansuri şi restanţe pe măsura livrării importurilor de instalaţii şi echiapamente industriale.  A prevăzut noi plăţi şi-n anii 1966-1970 din rezerva de aur şi argint pentru dotarea cu licenţe şi instalaţii tehnologice moderne.

Românii cumpărau „tot ce era mai bun în America sau în Vest”, după mărturia lui Alexandru Bârlădeanu, chiar dacă nu li se vindea „tehnologia de mâine, ci cea de azi” (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr”, Compania, Bucureşti, 2007).  Cu eforturi finaciare deosebite, însă. Pentru antamarea acestor legături, după moartea lui Stalin, România răscumpărase cotele participaţiei sovietice din fostele sovromuri. Aceste înţelegeri n-au fost făcute publice.

României i s-a cerut şi despăgubirea statelor şi cetăţenilor vestici şi americani pentru proprietăţile naţionalizate în 1948.  Renunţând la aurul pe care-l deţineau, din timpul războiului, de la banca naţională a României s-au stins divergenţele cu englezii, francezii şi americanii. „Cu acest aur, i-au despăgubit pe conaţionalii lor păgubiţi de noi”, mărturisea Bârlădeanu. S-au făcut şi alte plăţi. Doar în America, în primăvara lui 1960, s-au transferat 24, 5 milioane de dolari, după mărturia lui Gaston Marin.

Nu întâmplător, aşadar, în România post-comunistă s-au zăvorât arhivele partidului în timpul conceperii şi aplicării legislaţiei privind redobândirea proprietăţilor naţionalizate. Şi nu întâmplător au fost discreditaţi cunoscătorii rezolvării chestiunii arieratelor.

Ce-au câştigat românii la Moscova

Refuzat cu returnarea tezaurului şi arhivelor partidului, Ceauşescu a revenit bucuros însă la Bucureşti. La sfârşitul vizitei, sovieticii au parafat protocolul  schimburilor economice majorându-l la un miliard şi jumătate de dolari pe parcursul a cinci ani. Altă mare izbândă era acceptul plăţii de materii prime sovietice prin utilaje româneşti. În paranteză fie spus, se importau atunci din URSS mărfuri vitale pentru economie: cupru, nichel, oţeluri aliate, feroaliaje, cocs şi bumbac.  După mărturia lui Gheorghe Gaston Marin, fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, până atunci le plătisem cu produse petrolifere şi lemnoase, minereu de uraniu, vagoane de marfă şi cisternă, vase maritime şi fluviale (Gheorghe Gaston Marin, „În serviciul României şi al lui Gheorghiu-Dej. Însemnări de viaţă”, Editura Evenimentul românesc, Bucureşti, 2000) Deplasarea accentului pe mărfuri ale industriei constructoare de maşini şi utilaje, însemna şi siguranţă în amortizarea marilor investiţii din anii 60 pentru cumpărări de licenţe occidentale şi americane. Şi mai ales, găsirea unei vaste pieţe de desfacere pentru industria românească.  

Aprobaseră sovieticii şi ca plata  tehnicii militare – la care-i obligau pe români prin înţelegerile Tratatului de la Varşovia – să se deconteze, parţial, în sistemul barter, cu produse ale industriei constructoare de maşini. În sensul dorit de oaspeţi, s-au discutat şi celelalte cereri. Astfel, şedinţele Comitetului Politic Consultativ ale Tratatului urmau să se ţină alternativ în capitalele ţărilor membre. Sovieticii n-au uitat însă să reamintească eforturile lor de înarmare (18% din bugetul anual, plus sarcinile trasate altor ramuri ale economiei), înainte de-a le împărtăşi opinia că adoptarea deciziilor să se facă prin unanimitate de voturi în Tratat. „Să fie clar, se-mbăţoşează Ceauşescu între ai lui, că nu vom accepta nici o hotârâre, nici ei sovieticii n-ar fi de acord ca majoritatea membrilor Tratatului să decidă asupra armatei sovietice.”

S-a decis şi ca specialişti din ambele ţări să finalizeze „detaliile” sistării livrărilor de uraniu anunţată de români. Ce-a fost dat, s-a consumat „până la ultimul gram”, povesteşte Ceauşescu. Sovieticii s-au să ajute cu centrale de 400 MW programul nuclear românesc. Cereau, în continuare, minereu de uraniu în contrapartidă cu prelucrarea lui în URSS ca metal pregătit pentru centrale.

Ceauşescu a fost flatat şi de propunerea lui Brejnev de simplificare a relaţiilor dintre ei. Vor comunica direct, călătorind unul spre celălalt cu avionul, de câte ori vor crede de trebuinţă. În anii ce-au urmat, Ceauşescu s-a deplasat de mai multe ori în Crimeea la întâlniri cu Brejnev, spune şi fostul ministru de Externe Ştefan Andrei (Lavinia Betea, Ştefan Andrei, „I se spunea Machiavelli”, Editura Adevărul, Bucureşti, 2011).