Istoria între eroi, amintiri, memorii și documente

Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987 a fost primul protest public muncitoresc din anii regimului comunist.  Răzvrătiți de la Uzinele Steagul Roșu au fost condamnați și deportați în tăcere. După un sfert de veac de la eveniment, brașovenii își pot confrunta amintirile cu alte surse și documente istorice.

Ar fi, într-o retrospectivă post-comunistă, două feluri de eroi.  Întâi, muncitorii răzvrătiți, condamnați și  deportați în tăcere.  Căderea regimului a însemnat pentru ei bucuria de-a reveni acasă. Și reangajarea la Uzinele Steagul Roșu din Brașov. Fiind atâtea condamnări și suferințe, istoricii și jurnaliștii evită chiar nominalizarea acestor eroi. În schimb, Brucan și alți intelectuali cu contacte externe care comentaseră „gorbaciovist” evenimentul, au cumulat  puncte de disidenți.

Și, tot retropectiv, ar fi o singură categorie de perdanți: brașovenii anchetați,  condamnați și deportați în 1987.  În pofida schimbărilor și campaniilor anticomuniste, niciun inițiator sau părtaș al acțiunilor represive n-a dat socoteală.     

Acum 25 de ani

15 noiembrie 1987 a fost  zi de duminică. Și zi lucrătoare, ca aproape duminicile din acea vreme când Ceaușescu  obliga cetățenii „să strângă cureaua” pentru plata datoriei externe. În plus, un „nou prilej de sărbătoare” prin aceea că se votau deputații pentru consiliile populare locale.

Brașovul întreg era pavoazat cu portretele lui Ceaușescu și mulțimi de steaguri roșii. Lozinci mobilizatoare pentru “a face totul” în scopul fericirii și bunăstării poporului, obturau orice privire aruncată în spațiul public.  Cu cât se-nmulțeau asemenea semne, românii simțeau mai intens angoasa unei ocupații străine. Căci ce altceva te puteai numi decât prizonierul  unui regim ce te-obliga la cozi și cartele alimentare, mobilizări pe frontul producției de export și întreruperi de curent?! Și mai ales, la  minciună.

Pe fondul acestor  iritări și frustrări  colective, anunțul de noi penalizări salariale pentru neîmplinarea planului și rebuturi la export, a pus în mișcare sute de muncitori de la Steagul Roșu. Au țâșnit pe porțile fabricii către Primăria orașului. Au dat foc steagurilor roșii ale partidului dar au înălțat tricolorul. Ca un bulgăre de zăpadă rostogolit îndelung, grupul  a prins consistență atrăgând mulțimea. Strigau lozinci nemaiauzite împotriva conducătorilor. Și cântau „Deșteaptă-te române”.

I-a asmuțit pe contestari și mai tare întâmplarea de-a fi găsit, în sediul județenei de partid, alimente prohibite cetățeanului de rând. Au spart birouri și ferestre, au „bumbăcit” pe cei ce li s-au pus în cale,  au aruncat în stradă dosare și au incendiat portretul „conducătorului iubit”.  Le-au făcut pe toate cu furie   prea îndelung  stăpânită.

Represaliile

Pusă  în mișcare, mașinăria partidului luase însă grabnice „măsuri”.

Repede s-au operat patru sute de arestări. Brașovul a intrat în fierbere. Un sfert dintre arestați au fost duși și anchetați la București. Cu bătăi și extreme presiuni psihice s-au încropit declarațiile lor.

În 26 noiembrie, lui Ceaușescu i s-a raportat cum a decurs plenara cu activul de partid de la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roșu Braşov, ţinută cu o zi în urmă. 

„S-a evidenţiat faptul, i s-a transmis, că toţi oamenii muncii sunt indignaţi de faptele săvârşite de grupul de huligani şi au cerut ca aceştia să primească pedepse exemplare şi să se aprobe judecarea lor în uzină în faţa colectivului de oameni ai muncii pentru actele de vandalism care au adus prin aceasta o pată uzinei şi daune partidului şi ţării”.Toată conducerea întreprinderii – 15 oameni – a fost destituită și împrăștiată prin țară. Directorul tehnic Ion Anghel și șeful biroului plan-dezvoltare Vasile Luca au fost condamnați și la închisoare cu suspendarea condiționată a pedepsei pentru “penalizări nejustificate ” a retribuției muncitorilor. Ca în 1977, când pe Ceaușescu îl încolțiseră minerii din Valea Jiului, vinovați au fost găsiți aceia care aplicau “necorespunzător” legile sale. 

I s-a mai raportat lui Ceaușescu  că muncitorii “care au provocat dezordini și au încălcat legea” vor fi “mutați în alte locuri” iar “responsabilii direcți vor fi dați în judecată”.   

61 dintre muncitorii brașoveni arestați  au fost condamnați la închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă sau suspendarea condiționată a pedepsei. Între 3 ani și 6 luni. Toți au fost însă și deportați. Pe alți 17 i-au trimis în domiciliu obligatoriu. Aceste cifre seci pecetluiesc însă și drame ale părinților, soțiilor, prietenilor și rudelor celor ostracizați.

Tot ce se știe

În 1987, uzinele Steagul Roșu din Brașov aveau 22 000 de angajați. Mai sunt acum, acolo, la ROMAN SA,  câteva sute. În noua clasă politică, niciunul dintre foștii contestatari nu și-a găsit locul.

Dar unde-i dreptatea în acest adevăr? În investigația coordonată de Marius Oprea și Stejărel Olaru („Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”, Polirom, Iași, 2002), Florin Postolachi a sintetizat astfel urmările: “După 90, procurorul Robu a vrut să facă curățenie. Și a venit la Brașov, ne-a adunat pe toți la Primărie, la masă și ne-a zis: „Băieți i-am găsit pe toți cei care v-au anchetat în noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informații, la Armată și la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu și domnului Măgureanu. Să-și facă ordine în ministere și eu îmi voi face ordine în minister.” După  scurtă vreme, am aflat că domnul Robu a murit. Cu moartea lui și cu ce ne amintim fiecare s-a încheiat tot ce se știe despre torționarii noștri. ”    

Foștii anchetați, condamnați și deportați au fondat Asociația 15 Noiembrie 1987 Brașov. Cu intenția precisă de-a promova legea lustrației, președintele acesteia, Florin Postolachi a candidat în alegeri pentru Parlamentul României în 2008. A fost ales, dar n-a reușit să împlinească dorința celor pe care-i reprezintă.

Organizatorii evocarării revoltei din 1987, nu știu cum să numească mai bine evenimentul din acest an: comemorare sau aniversare. Dar în  implacabilul curs al  istoriei, ei sunt eroi de două ori. O dată pentru curajul și riscurile de-a înfrunta o putere ce se credea nepieritoare. A doua oară, ca purtători ai unei  memorii colective tot mai împovărată de neîmplinirea speranțelor.

Acțiune organizată, de inspirație sovietică

Memoriile ambasadorului Israelului din acea vreme la București, dr. Yosef  Govrin („Relațiile israelo-române la sfârșitul epocii Ceaușescu”, Editura Efes, 2007)  permit o mai bună reprezentare asupra posibilităților de informare din epocă.

Prima știre, scrie Govrin, a apărut într-un  ziar britanic pe baza unei declarații făcute de Silviu Brucan unui diplomat străin.  A fost prima  ieșire la rampă a lui Brucan ca potrivnic al lui Ceaușescu.  Cu puternic ecou în străinătate căci, “în numele majorității din partid”, Brucan afirma că muncitorii refuză statutul de sclavi. Și Mihai Botez a transmis, prin intermediul postului Radio Europa Liberă, un comunicat despre revolta brașovenilor. Evenimentul nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, estima acesta optimist potențialul altor mișcări. Matematicianul aflat cu o bursă în străinătate era, de asemenea, o bine creditată sursă prin apropiate relații cu foști demnitari staliniști. 

Vestitorii

Sursele ambasadorului Govrin au fost profesorul Alexandru Vianu  și o nenominalizată persoană apropiată conducerii partidului.

Iată  informarea profesorului Vianu, după relatarea diplomatului: „Vianu s-a referit la revolta din Brașov descriind-o ca un eveniment organizat în cursul căruia manifestanții au strigat polițiștilor: „mai bine murim de gloanțe decât de frig și foame”. Au existat manifestări de eroism din partea lor. La fața locului era parcat „din întâmplare” un autobuz cu turiști din Uniunea Sovietică și unul dintre ei a fotografiat manifestația. „Din întâmplare” filmul a ajuns în Occident (el a fost proiectat la televiziunea italiană la 23 noiembrie 1987 și a devenit un document istoric de prim ordin).”

Nici vorbă de autobuz și film sovietic, spune azi Florin Postolachi. Un turist finlandez filmase câteva secunde de pe acoperișul hotelului unde s-a cazat. Imaginile acelea au fost difuzate din Roma. Dar oricâte demersuri au făcut brașovenii pentru a intra în posesia lor, până acum n-au reușit.

Motivul Gorbaciov

Dar oamenii văd adesea nu ceea ce este, ci ceea ce-și doresc ori au interesul să vadă. Așa înfățișează revolta brașovenilor și ambasadorul israelian Yosef Govrin în memoriile sale. O acțiune bine organizată, a carcaterizat-o acesta, mirându-se, în rapoartele sale către Tel Aviv, că nu fusese anticipată de autorități. Fusese încurajată de vizita lui Gorbaciov la București și de discursul prin care acesta îndemnase la îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale muncitorilor. „Principală carcateristică a acestei izbucniri a fost pe de o parte dispariția fricii față de o intervenție sovietică pentru reprimarea ei, iar pe de altă parte față de o acțiune drastică a autorităților împotriva răsculaților”, a concluzionat diplomatul. Evident, tot pe motiv de protecție sovietică.

Muncitorii se revoltaseră însă spontan. Fără calcule sau iluzii asupra vreunei protecții străine. 

Reacția lui Ceaușescu: băutura-i vinovată!

Stenogramele ședințelor conducerii partidului, de la sfârșitul anului 1987, nu dovedesc suspiciune sau teamă de acțiuni organizate. Ci inimaginabilă inconștiență și nepăsare a puterii față de cetățeni.  

Din declarațiile consemnate se pare că pe Ceaușescu îl supărase mai tare întârzierea cu care fusese informat decât evenimentul în sine. Vina acțiunii acestor “huligani” o poartă, în opinia sa, organizaţia de partid. “Ce fel de spirit de partid, ce fel de comunişti sunt acolo?”, îi ceartă el pe demnitarii centrali și județeni adunați într-o ședință la 20 noiembrie 1987.

Numai că, stresați după acea întrunire, odată  ajunși acasă, baronii doljeni au pus-o de-o vânătoare. Fără înștiințarea și aprobarea conducerii superioare, cum se făcea. Dintr-un stupid accident, a fost rănit mortal secretarul cu organizatoricul. Iar Ceaușescu a dat mai mare amploare acestei “indiscipline” a activiștilor de partid decât grevei muncitorilor brașoveni.

Într-un final, le-a pus pe toate în seama beției, interzicând introducerea alcoolului în sediile întreprinderilor și instituțiilor din România. „Şi cine vine beat, dat afară din întreprindere, că acesta strică producţia, introduce dezordinea!, poruncea el subordonaților săi la 11 decembrie 1987. Chiar ce s-a întâmplat la Braşov, pe lângă multe alte lucruri sunt şi datorită influenţei băuturilor, mulţi au venit beţi şi au introdus şi băuturi în întreprindere”.

 O versiune mai mult decât convenabilă celui care s-a crezut, până la moarte,  “cel mai iubit fiu al poporului”. 

„Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!”

Trei studenți brașoveni și-au exprimat public solidaritatea cu muncitorii arestați. Peste exact o săptămână, în seara duminicii de 22 noiembrie, studentul Cătălin Bia s-a postat în calea colegilor care mergeau spre cantină. Purta o pancartă pe care scria „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!”. I s-au alăturat, imediat și în tăcere, doi prieteni – Lucian Silaghi și Horia Șerban.

După doar douăzeci de minute de “așteptare”, cei trei studenți la silvicultură au fost luați de duba miliției. Fuseseră însă suficient văzuți cât să afle orașul și țara. Anchetați și „exmatriculați pe perioadă nedeterminată” au fost trimiși, sub escorta milițienilor, în casele părintești. Nu și-au mai revăzut colegii, deoarece, așa cum va mărturisi mai târziu Lucian Silaghi, autoritățile se temeau de extinderea conflictului muncitoresc în mediul universitar.

Alți trei studenți de la Facultatea de mecanică au fost pedepsiți pentru redactarea unui „înscris cu conținut necorespunzător”. Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu și Marian Lupoi au fost exmatriculați și angajați forțat ca muncitori în localitățile de baștină.