Ion Iliescu, propunerea lui Ceauşescu de „îmbunătăţire” a cadrelor, decisă de ziua păcălelilor

Iliescu e „un tovarăş bun” a zis Ceauşescu despre cel care-l va trimite în faţa plutonului de execuţie după un simulacru de proces.  „Iliescu e un băiat foarte bun”,  a garantat şi Maurer pentru cel care-i va tăia pensia şi-l va da afară din casă.   

La şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 1 aprilie 1965, prima „îmbunătăţire” făcută de Ceauşescu, „în legătură cu numiri în funcţii”, a fost Ion Iliescu. Urca din funcţia de  şef al secţiei învăţământ şi sănătate din Direcţia de Propagandă şi Cultură, în aceea de şef al Secţiei Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR.

Protejatul lui Ceauşescu, Maurer şi Răutu

Ceauşescu şi-a susţinut propunerea, conform stenogramei şedinţei,  amintindu-le celorlalţi că Iliescu a fost secretar al UASR. Presimţindu-i protejatului un strălucit viitor,  Răutu  plusează, prezentându-l ca fost decan la Politehnică. „Este un tovarăş bun”, întăreşte  Ceauşescu fără a-l  contrazice pe Răutu. „Iliescu e un băiat foarte bun”, a adăugat şi Maurer. După aceşti susţinători, mai aveau  ceilalţi a comenta?! Acordul a fost unanim.

La Congresul al IX-lea al partidului, porţile puterii i s-au deschis şi mai larg fostului companion al Lenuţei Petrescu în drumurile spre lagărul din Tg-Jiu. Ion Iliescu a devenit membru supleant al CC şi membru plin la congresul următor. Între cele două congrese, la 9 decembrie 1967 a fost desemnat prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru Problemele Tineretului.

Iliescu şi “huliganii” din 68  

Oricâr ar părea de paradoxal pentru mitul disidenţei lui Ion Iliescu şi evidenta sa carismă supravalorizată post-Ceauşescu, acesta se manifestase în anii 60 nebănuit de  „stângist”. Probabil că tocmai această poziţionare i-a adus în martie 1971 promovarea în postul de secretar al CC al PCR cu propaganda. Prezentăm două exemple revelatoare pentru prestaţia lui Ion Iliescu din această perioadă, consemnată de stenogramele din arhive.

A doua zi de Crăciun, în 1968, liderul tineretului comunist a convocat Biroul CC al UTC. Motivul? În noaptea  precedentă avusese loc, după expresia lui Iliescu, “o manifestare huliganică la care au luat parte câteva sute de studenţi”.  Reiese din naraţiunea lui că după închiderea clubului Politehnicii, studenţii au plecat spre căminele din Grozăveşti.  “Acţiunea a luat caracter huliganic” în faţa căminului de fete. Ar fi rămas o “golănie studenţească”, zice Iliescu folosind acelaşi cuvânt-cheie din stilul comunicării sale,  dacă n-ar fi preluat comanda “o serie de elemente păcătoase”. Au făcut “scadal cu trompeta, cu hârtii aprinse şi apoi au parcurs tot centrul oraşului de la orele 2 la 5 dimineaţa, prin Piaţa Romană, gara de nord”. Aşa a “degenerat” colindul. În plus, “cetăţeanca” Anca Şincai a strigat “libertate, libertate pentru studenţi”. Iar tinerii au oprit tramvaie şi troleibuze, au aruncat cu hârtii aprinse,  au scos coşurile stradale de gunoi şi au strigat ”Veniţi cu noi!”

Aceasta a fost descrierea făcută de Ion Iliescu imediat după evenimentul prezentat în post-comunism, uneori, ca o revoluţie avant la lettre.

Ripostă energică    

“Cultivăm tradiţii ale poporului dar de ce în ajunul craciunului?”, a concluzionat retoric şeful tineretului comunist în anul de graţie 1968. Şi a propus, pe loc, destituirea conducerii ziarelor “Amfiteatru” şi “Scînteia tineretului”. Deşi aceste publicaţii ale tineretului studios n-au fost în vreun fel direct implicate, decizia a fost un dur avertisment “factorilor educativi” ce includeau, pe-atunci, şi presa. “Ripostă mai energică pentru a creşte combativitatea”, a zis, şi “măsuri mai ferme pentru ţinuta generală a tinerilor, împotriva cazurilor de beţii, de tineri care îşi pierd vremea prin cârciumi într-o atmosferă morbidă,nesănătoasă”. O ripostă dură, determinată exclusiv de presiuni superioare, ai putea crede judecând exclusiv după stenograme acelei şedinţe.

Mai ateu decât Ceauşescu

Două luni mai târziu, în atitudinea faţă de religie, Iliescu se manifestă însă, de faţă cu Ceauşescu, mai “încuiat”, mai dur şi… mai incoerent  decât acesta.

Iată o mostră din discursul viitorului lider post-comunist al României:  “Am avut o discuţie, chiar în cadrul familiei mele, cu oameni mai simpli, membri de partid cinstiţi şi devotaţi dar organizează botezuri, nunţi cu popi şi îi întreb de ce fac aşa ceva la care ei îmi spun că acum nu se mai pun problemele chiar aşa, dacă tovarăşul Ceauşescu se întâlneşte cu prelaţi externi. Deci oamenii intrepretează în mod greşit aceste lucruri. Trebuie să vedem şi ce scriu revistele literare, în care găseşti creaţii cu nuanţe mistice. Trebuie să manifestăm mai multă exigenţă faţă de asemenea fenomene şi care pot avea o anumită influenţă asupra oamenilor.”

Şi iată ce spune Ceauşescu, în concluziile dezbaterii: “Eu prefer pe membrul de partid care se duce la biserică dar care este disciplinat în muncă, ordonat şi îşi îndeplineşte obligaţiile decât pe cel care nu se duce la biserică dar introduce dezordinea , indiscipline, haosul în societate. Aşa trebuie private lucrurile.”

Mănescu, la pândă în spatele lui Maurer

Axat pe chestiuni de diplomaţie şi politică externă, exceptând reprezentările care decurgeau din funcţia de prim-ministru, Maurer s-a socotit derobat de atribuţiile din sfera economiei.

Puţină importanţă sau chiar deloc trebuie să-i fi dat lui Manea Mănescu. Pe acesta din urmă, Ceauşescu l-a făcut secretar al CC în 1965. Apoi, preşedinte al Consiliului Economic, încă de la înfiinţarea acestui nou organism, în 1967 şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, în 1969. Iar în 1974, prim-ministru în locul lui Maurer.

Pupila lui Miron Constantinescu

Fiul socialistului Mănescu din Ploieşti, fusese apropiat din studenţie de Miron Constantinescu. Căzuse cu „celula din Universitate” dar în partid a fost primit abia în august 1944. Petrecuse puţină vreme în „universitatea închisorii” din Caransebeş, mutat împreună cu mentorul său Constantinescu la închisoarea din Lugoj. Împrejurarea echivala însă, în cercul comuniştilor, cu o sancţiune de partid. De aceea,  în penuria de comunişti cu trecut de lagăr şi închisoare, lui Manea Mănescu i se vor încredinţa responsabilităţi de fundal. A început ca profesor la Ploieşti şi a continuat la instituţia de învăţământ economic superior din Bucureşti pe care-o absolvise în 1942.

După mărturiile statisticianului Vladimir Trebici, în 1951, Miron Constantinescu l-a numit pe Mănescu director  al fostului Institut Central de Statistică (ICS). Acesta funcţiona, sub nume nou, ataşat Consiliului de Miniştri. „Revoluţionarismul”, devotamentul, intransigenţa partinică, ura neîmpăcată faţă de burghezo-moşierime şi imperialism, declarate cu orice prilej de Manea Mănescu se acordau bine, de altfel, manifestărilor sociologului Constantinescu.  Cei care-i ştiau apucăturile de „actor cabotin” din tinereţe, nu s-au mirat de gestul sărutării mânii lui Ceauşescu în 1989.

Cu scuipătoarea la partid

La verificările de partid făcute la ICS, scrie Valentin Trebici, pe masa comisiei unde trona şi directorul Mănescu, la solicitarea lui, s-a pus şi o scuipătoare cu nisip. În cursul verificărilor, Mănescu scuipa în ea ostentativ, atenţionând – fie şi prin asemenea  gest scârbos-  că sănătatea lui fusese zdruncinată de schingiuirile suferite în anchetă şi închisoare. Cine să bănuiască dintre bieţii verificaţi că „zbirii închisorilor burghezo-moşiereşti” se întreceau în a le fi pe plac deţinuţilor comunişti, pe vremea detenţiei lui Mănescu? Şi că aşteptau bune recomandări pentru sovietici, de la ei, la sfârşitul războiului?

Sub protecţia lui Miron Constantinescu şi a lui Ioşca Chişienvschi, Mănescu a fost numit locţiitor al reprezentantului României în CAER. Apoi, în 1954, ministru al Finanţelor.

Cariera i-a fost brusc întreruptă de eliminarea lui Miron Constantinescu şi Chişinevschi ca „deviatori” în 1957. Retrogradat la „muncă şi salarii”, în 1965 Mănescu pare să-şi fi găsit o nouă vocaţie ca şef al Secţiei Ştiinţă şi Artă a CC al PCR.

Reparaţii şi reabilitări

Printre „nedreptăţile” reparate de Ceauşescu a fost şi numirea imediată a lui Miron Constantinescu în postul de adjunct al ministrului Învăţământului. De-acolo, în scurtă vreme, l-a promovat ministru, încredinţându-i intelectualului pe care-l făcuse el însuşi albie de porci în 1957 funcţii de greutate în sistemul educaţiei de stat şi politice.

Cât despre Mănescu, locul lui nu era la cultură şi artă, unde-l pusese Dej. După preceptele marxist-leniniste, cultura era un sector periferic, o suprastructură a bazei economicului. La rându-i Mănescu se face remarcat prin informările dese pe care le adresează lui Ceauşescu. Astfel că sfârşeşte prin a-I încredinţa lui Manea Mănescu direcţia marilor răspunderi economice.

După rodajul de cinci ani ca preşedinte al Consiliului Naţional  Economic, găsindu-l pe plac, Ceauşescu l-a ridicat la rangurile de  preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, simultan cu funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi Consiliului de Miniştri.

3 000 de studenţi “huligani”

În aceeaşi şedinţă din 1 aprilie 1965, deodată cu Iliescu, a fost promovat şi Cornel Onescu. Din funcţia de fost şef al Secţiei Cadre al CC al PMR  a trecut la cea de ministru de Interne, în locul lui Alexandru Drăghici.

Cariera fostului tipograf Onescu a înregistrat anumite simetrii cu aceea a lui Iliescu. Şi acesta făcuse studii la Moscova (Şcoala Superioară de partid de pe lângă CC al PCUS) şi a rămas, ca şi Iliescu, membru al CC până în 1984. Amândoi au fost trimişi, la începutul anilor 70, la conducerea unor judeţene de partid. Pentru ca „să înveţe ceva”, aşa cum vrusese Dej să procedeze, înainte de moarte, cu Nicolae Ceauşescu.

Maurer a susţinut şi candidatura lui Onescu. Pentru a fi ministru de Interne, spune Maurer, trebuie “judecată bună pentru a aplica ceea ce i s-a spus să facă raţional, logic, în spiritul în care a primit instrucţiunea respectivă”.

S-a arătat şi acesta însă mai catolic ca papa, după cum rezultă din discuţiile  Plenarei CC al PCR din vara lui 1967. La aprecierea lui Onescu, bunăoară,  că “fenomenul huliganismului a luat amploare” în centrele urbane, Ceauşescu îi retează expozeul. “În orice caz, studenţii aceia care i-aţi tuns în Bucureşti nu erau huligani”, spune liderul partidului. Şi i-a lămurit pe cei prezenţi că  3000 de studenţi fuseseră tunşi şi bărbieriţi forţat de securitate. Şi “nu făceau parte din lupta împotriva huliganismului”, l-a acoperit atunci de ridicol pe ministrul de Interne tocmai Ceauşescu.

Se pare că, de 1 aprilie 1965, promovându-i pe protejaţii săi Ion Iliescu şi Cornel Onescu, Nicolae Ceauşescu s-a păcălit singur.