În fruntea partidului și-n capul statului

Ceaușescu a întâmpinat Anul Nou 1968 ca lider al partidului comunist și șef al statului român. L-au ajutat Maurer și Bodnăraș. Motivația publică a fost perfecționarea metodelor de conducere.

La sfârşitul lui 1967, când presa mondială comenta festivităţile de  la Moscova şi cercurile intelectuale operau exegeze asupra comunismului, Ceauşescu face prima mutare însemnată din cariera lui: cumulează funcţia din partid cu prima funcţie de stat. Era şi prima mare minciună de după 1965, când criticase cumulul de funcţii, pledând conducerea colectivă.

Demisia lui Chivu Stoica 

Pe ce temei s-ar fi putut însă formula atunci o acuză de lovitură de stat? În Sala Palatului s-au adunat pentru Conferinţa Națională din 6-8 decembrie,  1 150 delegaţi şi 1 500 invitaţi din Capitală şi din ţară. Pe listele de înscriși la „discuţii” figurau 400 de participanți. Au vorbit 69, „cuvântul” celorlalţi fiind înmânat organizatorilor şi arhivat. Toate propunerile s-au votat cu unanimitate, schimbările de la vârful puterii fiind motivate din rațiunile economice și organizatorice decise în prima zi a Conferinței.  

În cea de-a doua zi, s-a produs  o noutate imprevizibilă celor din sală. În şedinţa prezidată de Maurer, a luat cuvântul Chivu Stoica. Invocând “perfecţionarea continuă a formelor şi metodelor de organizare şi conducere”, veteranul greviștilor din 1933 şi-a prezentat demisia din preşedinția Consiliului de Stat. “În legătură cu aceasta, s-a adresat Chivu sălii uimite, apare necesitatea de a elimina paralelismul care se manifestă între activitatea Consiliului de Stat şi cea a organelor superioare de partid. De aceea propun ca funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat să fie îndeplinită în viitor de secretarul general al Comitetului Central al partidului, potrivit rolului de forţă politică conducătoare în stat pe care îl exercită partidul nostrum comunist şi să se prezinte în acest sens propuneri corespunzătoare Marii Adunări Naţionale”.

Aplauze pentru dictatură

După exemplul prezidiului, ca buni soldați ai partidului, delegaţii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. În aceste aplauze românii au revenit la „societatea partocratică” stalinistă, înfierată de liderii comuniști după moartea „ţarului roşu”.  Așa a dobândit Ceauşescu mandatul reprezentării „la nivelul cel mai înalt, pe plan internaţional, a politicii partidului şi statului”. 

Evenimentul a generat modificări în Statutul partidului şi mulțimi de schimbări în toată țara.  În fruntea tuturor unităţilor administrative, acelaşi activist conduce organizația politică şi este reprezentantul statului în teritoriu, ca președinte al consiliului popular: comunal, orășenesc, municipal sau județean. Iar în unităţile de producţie, secretarul de partid e simultan preşedinte al COM (consiliul oamenilor muncii).  

Ceaușescu, în față                      

Vor fi fost și discuții în tripleta Ceaușescu, Maurer și Bodnăraș care aranjase, din culise, mișcările. Mai ales în momentele ce puneau pe tapet chestiunea reprezentării. Culisele vizitei șahinșahului Iranului Mohamed Pahlavi Aryamehr și a împărătesei Farah la București, în vara lui 1966, conțin detalii supărătoare pentru Ceaușescu. Conform protocolului perechea imperială a fost primită de Chivu Stoica și soția sa. Printre pregătirile minuțioase dovedite de documente, se  păstrează demersurile aparte făcute de Ceaușescu ca să-l întâlnească pe oaspete. Pe temeiul rolului de mare anvergură preconizat, Ceaușescu putea pretinde și funcția supremă în stat. Maurer și Bodnăraș garantau obligația sa de-a întreține contacte nemijlocite cu oaspeți reprezentând regimuri și mișcări politice de mare diversitate. La baza viitorului cult al personalității a stat și o asemenea motivație.

Începutul dictaturii

Cel puțin la fel de bine a decurs și şedinţa Consiliului de Stat. Membrii săi au decis, unanim, să-şi depună mandatul, înaintea expirării termenului pentru care fuseseră aleși. Fostul președinte Chivu Stoica a propus imediat noua conducere. Validată prin … vot secret! Și anunțată prin Comunicatul MAN din 9 decembrie care informa că a fost validată, cu uanimitate de 451 voturi, următoarea componenţă a Consiliului de Stat: preşedinte – Nicolae Ceauşescu, iar vicepreşedinţi: Emil Bodnăraş, Constanţa Crăciun și Ştefan Peterfi. Ca „organ colectiv”, instituția supremă în stat conținea alți 15 membri. Printre activiştii get-beget, pete de culoare păreau generalul Iacob Teclu și academicienii Athanasie Joja şi Constantin Daicoviciu.

La festinul dintre anii 1967-1968, închinând cu Ceauşescu tradiţionala cupă de şampanie, demnitarii cinsteau şi partidul şi statul. Din 9 decembrie 1967 şi până în 22 decembrie 1989, el va rămâne primul om din partid şi din  stat.

Ițele cultului personalității 

Programul lui Ceaușescu viza, în ansamblu, reducerea „amestecului” sovietic în politica românească, modernizarea ţării şi vizibilitate internațională. Și a recurs la strategii diverse în aplicarea lui. Activistul potrivit la locul potrivit a fost una dintre obsesiile  sale.

Cauze naturale

Într-un singur caz, schimbările s-au produs fără voia lui Ceaușescu. În vara lui 1966 a decedat Leontin Sălăjan, ministru al Forțelor Armate și bun prieten cu Ceaușescu. După o operație  de apendicită, acesta a decedat.  Ceauşescu a fost foarte afectat, relatează Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). Ceaușescu s-a pronunţat,  într-o şedinţă de Prezidiu, pentru trimiterea în judecată  și condamnarea chirurgului care-l operase.  S-a ajuns însă la concluzia că Spitalul Elias n-a fost dotat corespunzător și s-a aprobat  un program de investiţii. În însemnata funcție de cap al Armatei, rămasă astfel vacantă, Ceaușescu l-a numit pe unul dintre protejații săi din DSPA, Ion Ioniță. 

Unitatea de monolit

Dar din lecțiile predecesorului, Ceaușescu învățase și că-n mișcări de anvergură, “unitatea de monolit“ a conducerii este premisa obligatorie a reușitei. Chiar dacă vechii tovarăși nu-i oferiseră motive de îndoială asupra fidelității, Ceaușescu voia subordonați mai pe măsura voluntarismului său. Energici, disciplinați, și mai ales pătrunși de credință și devotament în împlinirea poruncilor sale. Chivu, Apostol, Moghioroș, Drăghici și alții, care-l știau de Nicu din închisoare și anii de zdruncinătură ai luptei de clasă, nu mai erau deloc convenabili. Ba chiar periculoși în ideea unui potențial succesor în câdășie cu sovieticii.  

În cârdășie cu Maurer și Bodnăraș 

Țesuse Ceaușescu, de unul singur, intriga acaparării puterii? În ședința Comitetului Executiv al CC al PCR din dimineața zilei de 8 decembrie 1967 venise cu listele schimbărilor gata pregătite spre aprobarea celorlalți. 

Demnitarii mai tineri vedeau limpede câmpul sectoarelor proprii, ițindu-se peste umerii bătrânilor  de care se visau, și ei, scăpați. Dar după observațiile lui Paul Niculescu-Mizil și Ștefan Andrei, Ceaușescu nu făcea singur, atunci, mișcări de cadre la vârf. Înaintea lor, Maurer și Bodnăraș petreceau vreme lungă în cabinetul secretarului general (“Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, Adevărul, 2011).

Cuvântul greu al lui Bodnăraș în chestiuni de cadre l-a confirmat și Corneliu Mănescu, convins că acestui mentor al său îi datora menținerea în fruntea MAE. Toate schimbările s-au făcut, cel puţin, cu ştiinţa şi aprobarea lui Maurer dacă nu, chiar la iniţiativa lui. “Precum Iisus a intrat, în Ierusalim, cãlare pe un măgar, aşa l-a adus Maurer pe Ceauşescu în Ierusalimul puterii”, va spune mai târziu Bărlădeanu. Și-a închipuit că “băieţelul incult” pe care-l cunoscuse el,  nu-i va ieşi de sub ascultare.  “A făcut totul” ca să-l înscăuneze deplin în jâlţul puterii (Lavinia Betea, “Partea lor de adevăr”, Compania, 2008).

Contre cu sovieticii în parafarea relațiilor bilaterale

„Vorba” românească după care socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, ar fi fost bună și pentru încheierea anului 1967.

După adoptarea noului mecanism economico-finaciar și schimbările la vârf, în 14-15 decembrie proaspătul şef de partid şi de stat a plecat la Moscova.

În delegația ce merge la Moscova să discute cu Brejnev relațiilor româno-sovietice, ca semn al deplinei înțelegeri între conducătorii români, pe Ceaușescu îl însoțeau Maurer,, Apostol, Bârlădeanu, Bodnăraș și Chivu Stoica.

 „Scînteia” a anunțat ca scop al vizitei „relaţiile bilaterale”. Se punea, în fapt, chestiunea reînnoirii Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală româno-sovietic, încheiat în februarie 1948, pentru două decenii. De el depindeau  schimburile de mărfuri şi celelalte colaborări economice şi tehnico-ştiinţifice. Ambele părţi declarau voința extinderii acestora. Mai mult decât atât, Brejnev voia redactarea unui nou tratat, în spiritul „nivelului superior” al relaţiilor româno-sovietice, după documentele citate de istoricul Cezar Stanciu (Războiul nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev, 1965-1971, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011). Să-i pună bețe în roate lui Ceaușescu, de fapt, prin amânarea lui. Iar  divergenţele l-au întârziat cu aproape doi ani.

Despre acestea, în spiritul vremii, nu s-au făcut referiri publice. „Spre exemplu, a mărturisit Corneliu Mănescu, pentru elaborarea proiectului de tratat cu Uniunea Sovietică, Ministerul Afacerilor Externe a recomandat la capitolul „asistenţă mutuală” să se menţioneze ca aceasta să se acorde în cazul unui atac armat din partea unui stat, respectiv grup de state imperialiste. Punctul de vedere al diplomaţiei sovietice şi, implicit, al conducerii sovietice era acela ca asistenţa mutuală să se acorde în cazul atacului unui stat, respectiv al unui grup de state, fără nici o specificare. Este o mare diferenţă între aceste puncte de vedere deşi, la prima impresie, este doar o diferenţă de un cuvânt în plus sau în minus. Diferenţa aceasta spune mult şi în evaluarea celor petrecute în august 1968.”

Asemenea „impedimente” au avut rolul lor în căutarea de noi pieţe de aprovizionare şi desfacere pentru produsele românești în ţările africane, asiatice şi arabe.

Nicolae Ceauşescu părea dispus, la rându-i, să-i irite pe sovietici. În ianuarie şi mai  a vizitat Iugoslavia, în februarie şi august – Cehoslovacia… Nu degeaba, la Moscova, „fraţii” ceilalţi se tem de „reînvierea” Micii Înţelegeri interbelice! Se zvonea că Tito i-ar atrage în ea, acum, şi pe austrieci, încălcând hotarul dintre cele două lagăre. Și mai interesante apar misiunile primului ministru. Aflat într-o vizită în Italia, Maurer a fost primit într-o audiență neoficială de Papa Paul al VI-lea. O premieră în istoria războiului rece.