Elite catolice şi iobagi ortodocşi

“O istorie de sate şi de preoţi e istoria Ardealului românesc”, scria în 1902 Nicolae Iorga.  Ea trebuie scrisă de istorici “însă e mai greu de a o scrie decât istoria unui stat”. Acesta deoarece  sătenii nu ştiu compune letopiseţe despre ei şi conducătorii lor. Nici măcar nu-şi înseamnă mormintele cu lespezi de piatră inscripţionate. De la elite vin totdeauna “războaiele şi păcile, bisericile şi mănăstirile, cărţile şi legile, tot ce se vede la cea dintâi aruncătură de ochi asupra trecutului unui popor”. Dar şi credinţa sătenilor lasă urme neşterse. Din şirul generaţiilor modeste de ţărani, consemna poetic istoricul, au  rămas “holdele, datinile şi cântecele, hrana trupului şi sufletului tuturora, munca şi poezia.”

Ortodoxia interzisă

Şi în secolele XI-XV, „credinţa străbună” a continuat în Transilvania prin comunităţi şi aşezăminte ortodoxe. Citată des, în acest sens, de către istoriografia ortodoxă este scrisoarea  Papei Inocenţiu al III-lea către arhiepiscopul din Calocea din mai 1205. Ea dovedeşte că Papa de la Roma cerea subalternului său să aducă “sub ascultarea scaunului apostolic” pe un “oarecare episcopat”, “nesupus nici unei mitropolii” de  pe moşia fiilor cneazului Bâlea din ţinutul Hunedoarei de azi. Se referea, aşadar, la o instituţie ortodoxă.

Căci în raport cu catolicismul elitelor, ortodocşii erau declaraţi „schismatici” şi trataţi ca atare de regalitatea maghiară şi papalitate.  Aşa se face că regele Ludovic cel Mare a ordonat în 1366 expulzarea din Banat a preoţilor ortodocşi cu familiile lor. Din 1428 datează altă dovadă de acelaşi gen. Printr-un edict dat atunci, regele Sigismund interzicea acordarea de proprietăţi şi tiluri nobiliare celor care nu împărtăşesc credinţa apostolică a Romei din districtele Caransebeş, Mehadia şi Haţeg.

Înscrisuri şi instituţii

Cu toate acestea, s-au păstrat biserici ortodoxe româneşti din secolele XIII-XV. Cele mai însemnate sunt în ţinuturile Hunedoarei şi Haţegului (Sântămăria Orlea, Ostrov, Peşteana, Nucşoara, Hunedoara, Leşnic, Crişcior, Ribiţa).  Cea mai veche – biserica din Streisângeorgiu – datează din secolul XII. Urmele picturii interioare, executate  de zugravul Teofil  şi menţiunea preotului Naneş, făcute două veacuri mai târziu, se păstrează şi azi.

Relicvă a secolului XIII este Biserica Sf. Nicoale din Şcheii Braşovului. Pe temelia ei s-a ridicat,  două secole mai târziu, o biserică din piatră. La Almaşul Mare şi Zlatna (Alba), Seghişte (Bihor), Sântana de Mureş (Mureş) arheologii au identificat urmele altor biserici ortodoxe.

Cea mai veche mănăstire ortodoxă cunoscută a fost la Peri (Maramureş), ctitorită de Sas, fiul lui Dragoş, în veacul al XIV-lea. Fiii acestuia au închinat-o Constantinopolului, patriarhul Bizanţului declarând-o stavropighie, subordonată direct instituţiei pe care o conducea. Pahomie, egumenul mănăstirii a devenit astfel exarh patrarhal (episcop).

Biserica de la sud de Carpaţi şi biserica sârbească s-au implicat şi ele în ctitoriile de mănăstiri ortodoxe din Ardeal. Aşa au apărut aşezămintele de la Prislop (lângă Haţeg), Râmeţ şi Geoagiu (Alba), Hodoş (Arad) iar în Banat – Ilidia, Partoş, Săraca, Mesici, Caransebeş ş. a.

Din înscrisurile vremii apar şi nume de preoţi ortodocşi.  În 1360 este menţionat un scaun de judecată din ţinutul Haţegului din care făceau parte şi cinci preoţi: Zampa, Dalc, Dragomir, Balc şi protopopul Dobrotă. Dintr-o inscripţie descoperită în 1978 la Râmeţ (Alba) reiese că acolo trăia, în anul 1376, episcopul ortodox Ghelasie şi zugravul Mihu. Trăitor în secolul XV a fost menţionat şi ierarhul Ioan, venit din Caffa (Crimeea) în cetatea Hunedoarei.. Vlădica Ioan a fost ridicat însă în 1456de către inchizitorul papal Ioan Capistrano, adus de stăpânire să-i nimicească pe „schismaticii” ortodocşi.

În secolul XV este pomenită „mitropolia” Feleacului (Cluj) al cărei mitropolit Daniil a zidit o biserică cu hramul Cuvioasei Paraschiva. Pentru Tetraevanghelul ei (copie a unui manuscris slavon), Isac, vistiernicul lui Ştefan cel Mare comandase o „ferecătură” scumpă. Şirul mitropoliţilor Feleacului s-a încheiat însă cu Petru în 1538.    

Măreţia şi bogăţia romano-catolicilor

În circa o sută de ani din decursul veacurilor XI-XII s-a desăvârşit construcţia celei mai vechi catedrale romano-catolice din România. Purtând hramului Sfântului Mihail, edificiul s-a înălţat în interiorul cetăţii Alba-Iulia, fostul centru roman Apullum. Instituţia a fiinţat vreme lungă ca şi catedrală a Episcopiei Transilvaniei. Distrusă parţial de tătari în 1242, istoria sa este legată indestructibil de marile evenimente politice ale ţinutului.

Începutul catolicismului în ţinut l-a făcut căpetenia maghiară Zsombor. În anul 953 acesta a primit botezul creştin şi numele de Iuliu (Gyula). “Cetatea Albă a lui Gyula” devine astfel Alba-Iulia, viitoare reşedinţă episcopală şi capitală a Principatului Transilvaniei (1542-1690).

Despre puterea bisericii romano-catolice în Transilvania, edificatoare este măreţia altui simbol transilvan al său – Biserica Romano-Catolică Sfântul Mihail din Cluj. Numele său maghiar este Kolozsvári Szent Mihály-templom, iar cel german, Klausenburger Michaelskirche. Contextul construcţiei este corelat de istorici  cu privilegiile acordate Clujului, în august 1316, de către Carol Robert de Anjou. Printre acestea s-a aflat şi libertatea alegerii parohului. Atunci, se pare, au început clujenii zidirea, altarul finalizându-l în 1390. Edificiul a fost menţionat prima dată de Papa din Avignon la începutul anului 1349. Acelora care donează bani pentru construcţie, li se vor ierta păcatele, anunţa Papa. A existat şi  o a doua fază  de construcţie, în secolul XV, cu o durată de 77 de ani.

Cu asemenea exemple de măreţe edificii, se subînţelege puterea bisericii elitelor maghiare.

Fiul lui Dumnezeu în simbolistica creştină

„A mărturisi credinţa în Hristos” este echivalentul declaraţiei de aparteneţă la creştinism. Însuşi numele de creştin vine de la Hristos.

Un prim simbol al creştinismului apare în catacombele primilor adepţi ai credinţei sub forma peştelui.  Cuvântul IXTUS – peşte în limba greacă –  este compus din iniţialele cuvintelor greceşti Isus, Hristos, Dumnezeu, Fiu, Salavator. Acrostihul acesta a făcut din peşte un simbol foarte răspândit al creştinismului. Primii clerici creştini îl pun ca un sigiliu la începutul scrisorilor, ca semn al autorităţii lor. 

Cea mai veche referinţă literară la simbolul peştelui aparţine lui  Clement din Alexandria care, la mijlocul secolului II, recomanda creştinilor să-şi graveze peştele  pe scut ca semn de recunoaştere între ei şi protecţie împotriva duşmanilor. Prea abstract pentru a fi durabil, după cum apreciază Edouard Urech, (Dictionnaire des symboles chretiens, Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1972) simbolul acesta a dispărut repede din bisericile ortodoxe. De altfel, nici n-a ajuns să fie reprezentat pe icoane. Cu fiecare epocă de schimbări, a reapărut, în schimb, în instituţiile creştine din Europa Occidentală.

Figură centrală a artei creştine este Isus Hristos în intenţia simultană a reprezentării perfecţiunii umane şi ipostazierii divinităţii. Multiplele  calităţi care decurg din aceasta sunt reprezentate prin alte simboluri care însoţesc imaginea pictată sau sculptată a Mântuitorului. Mielul este simbolul cel mai utilizat pentru a sublinia misiunea lui Isus Hristos de salvator al omenirii. Vulturul semnifică   înălţarea sa, iar  berbecul, autoritatea asupra bisericii.

Puterea Fiului lui Dumnezeu asupra oamenilor este reprezentată prin  globul pământesc cu cruce. La originea  divină şi gloria sa fac trimitere prin nimbul  ceresc sau  alfa şi omega (începutul şi sfârşitul alfabetului grecesc). Influenţa asupra creştinului apare sub formă de  far. Numele Mântuitorului apare însoţit de alte simboluri precum steaua, focul, uşa sau peştele.

În compoziţiile cinei de taină, pictorii desenează struguri, vin, pâine, spice de grâu, după cum în cele reprezentând judecata din urmă, balanţa este aproape nelipsită.

Evlavia este semnificată prin floarea de violetă, inspiraţia divină prin  porumbel, suferinţa prin  cruce şi trandafir;  puterea  prin leu sau taur; puritatea  prin floarea crinului sau pur şi simplu  culoarea albă a veşmintelor.

Păunul şi phoenixul semnifică Învierea, semnul „împărăţiei ce va să fie” prin  coroană, sceptru sau culoarea purpurie. Un cocoş aminteşte faptul că Isus Hristos veghează asupra oamenilor iar pelicanul reaminteşte sacrificiul pe care acesta l-a acceptat din dragoste pentru ei.

Indiferent cărei biserici creştine i-au aparţinut şi timpul în care au creat, artiştii au cunoscut şi folosit aceste simboluri în decorarea lăcaşurilor de cult sau în crearea unor bijuterii, obiecte uzuale sau decorative pentru spaţiile private. 

Prigoana „schismaticilor” valahi

Şi izvoarele documentare maghiare atestă prezenţa ortodocşilor, menţionându-i ca „schismatici”.

Astfel, în 1234, în numele „regelui regilor”, Papa Grigorie al IX-lea porunceşte principelui Bela al Ungariei  să trimită un episcop catolic adecvat în „episcopatul cumanilor”. Acela ar urma să-i silească pe valahi să se supună Romei prin „pedepse bsiericeşti, fără drept de apel”. Păcatul de moarte de care se fac vinovaţi „schismaticii”, în opinia Papei, este acela că  „deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte potrivnice acestui nume”. Adică „primesc toate tainele Bisericii” de la „nişte pseudoepiscopi, care ţin ritul grecilor” şi nu de la episcopul cumanilor („care e fratele nostru”). Papa prefigurează şi un potenţial pericol politic deoarece „unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcerdincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii (…) alcătuind un singur popor cu numiţii valahi”.

După două secole, interdicţiile sunt şi mai grozave. Demonstrează aceasta porunca Regelui Sigismund din 1428 pentru catolicii şi ortodocşii din ţinuturile Caransebeş, Mehadia şi Haţeg. Doar acela care „este catolic adevărat şi ţine credinţa pe care o mărturiseşte Biserica Romană” are dreptul „să ţine, păstra şi stăpâni vreo moşie cu titlu nobiliar ori cnezial”, poruncea Sigismund. Dacă un catolic va ţine ori ajuta un „preot schismatic”,  îşi va pierde moşia. La fel era pedepsită şi căsătoria cu o „schismatică”.  Intoleranţa regală culminează cu următoarea poruncă: „De asemenea, hotărâm, poruncind acestora anume ca toţi nobilii, cnezii şi chiar ţăranii să-şi boteze copiii cu preoţi catolici, iar nu cu schismatici, şi nimeni să nu îndrăznească în vreun fel să ducă ori copilul său, ori pe altuia, pentru botez la un preot schismatic, sub pedeapsa pierderii bunurilor sale.”