Din București, Ceaușescu a ghidat “spargerea” unității comuniste la Budapesta

Prin gesturi spectaculoase de frondă între frații comuniști, Ceaușescu a continuat să atragă atenția presei internaționale. A impus, de la București, retragerea delegației române din Budapesta, acuzând amestecul în treburile interne.

La 27 februarie 1968, la Budapesta, a început Conferinţa pregătitoare pentru organizarea unei “consfătuiri mondiale“ a partidelor comuniste şi muncitoreşti.

Protectori ai chinezilor

În vreme ce presa din lagărul comunist incita la pașnice întreceri prin muncă,  conflictul dintre Moscova și Pekin lua forme deschise și periculoase. A-l alinia pe Mao la poziția Kremlinului în luarea unor poziții internaționale sau în chestiuni de strategie a victoriei comunismului, părea deja o viziune nerealistă. Din 1964, China deținea bomba atomică, iar din 1967 bomba cu hidrogen. Pe acest fond, Paul Niculescu-Mizil, şeful delegaţiei României la Budapesta a exprimat opoziția la orice formă de condamnare a chinezilor.

După experiența nefericită a consfătuirii partidelor comuniste și muncitorești ținută în 1960, la București, când răbufnise deschis conflictul dintre Moscova și Pekin pe tema supremaţiei,  românii adoptaseră ca strategie boicotarea acestui gen de întruniri. Ca să evite manevrele sovietice executate prin terți, liderii de la București militau pentru consultări bilaterale. Dar de la întâlnirea pregătitoare a unei viitoare conferințe, nu s-au mai putut eschiva.

Strategii de influență

Ca să-și caute aliați în poziția neamestecului în treburile interne ale unui partid prin criticarea politicii sale în reuniuni internaționale, s-au trimis delegații în străinătate conduse de Niculescu-Mizil și Apostol. Un adevărat turneu internațional după cum a mărturisit mai târziu fostul secretar CC Niculescu-Mizil care în doar trei zile purtase convorbiri în trei capitale europene – Roma, Paris, Geneva (“O istorie trăită“, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997).

În spiritul principiului conducerii colective pe care se lăuda a fi pus temelia conducerii partidului, Ceaușescu a convocat plenara  Comitetului Central din 14 februarie 1968 care a mandatat această poziție a delegației trimise la Budapesta.

Certuri între “frați“

Delegație condusă de Paul Niculescu-Mizil urma să susțină la Budapesta următoarele poziții: la viitoare conferință internațională să fie invitați  și reprezentanții comuniștilor iugoslavi și ai mișcărilor de eliberare; acceptau introducerea pe agenda conferinței tema luptei împotriva imperialismului; semnau, dacă s-ar fi adoptat, un document de susținere a luptei vietnamezilor contra americanilor; deciziile să fie adoptate exclusiv cu unanimitate de voturi; fiecare partid să-și exprime poziția proprie, nu pe-a altuia.

Pentru românii astfel mandați de “partidul lor“, reuniunea la care participau reprezentanții a 81 de partide comuniste și muncitorești, debutase cu stângul: est-germanii și sovieticii au început prin a critica China. Apoi, reprezentantul comuniștilor sierieni, Khaled Bagdash care trăia în exil la Moscova, i-a atacat pe români, imputându-le poziția față de internaționalismul proletar și față de “războiul de șase zile“. Șeful delegației a replicat în spiritul mandatului: dacă  Bagdash nu-și cere scuze, românii părăsesc reuniunea. După pauza anunțată imediat de gazde, sirianul și-a făcut mea culpa. Nu-și aveau locul aici afirmațiile sale, a zis, propunând neconsemnarea lor în procesul verbal.

Ceaușescu vrea scandal

Toate păreau încheiate, firesc, aici. Dar relatându-i seara lui Ceaușescu cele întâmplate, Niculescu-Mizil s-a pomenit criticat dur pentru conciliere. I s-a reproșat că n-a cerut desolidarea întregii reuniuni de poziția lui Bagdash.

Căutând ceartă cu lumânarea și vizibilitate cu orice preț, în toiul nopții, Ceaușescu a sunat goarna de adunare a Prezidiului Permanent și ambsadorilor țărilor socialiste la București. Cei dintâi au aprobat pretențiile lui Ceaușescu în contul jignirii lui Bagdash. Iar diplomaților li s-a cerut să-și informeze  superiorii despre noua poziție.

La Budapsta, a doua zi, Niculescu-Mizil a propus spre aprobare delegaților la reuniune o declarație de desolidare cu criticile la adresa altor partide. Găsind prea puțină susținere, a părăsit conferința.

Gestul a fost comentat pe larg de presa internaţională în favoarea lui Ceaușescu, ca spărgător al frontului internațional comandat de Moscova.

În plenară extraordinară a CC din 1 martie 1968, Ceaușescu s-a dezlănțuit, spunând pe față ceea ce discutase între apropiați la jubileul revoluției bolșevice de la Moscova. A accepta Kremlinul ca și centru conducător al mișcării comuniste internaționale, zice el, însemnă “să ne punem cătușe pe mâini”, și mai mult decât atât, “ să trădăm interesele poporului“.

Unde dai și unde crapă

Prin comunicatul publicat în oficiosul partidului asupra plenarei CC din 1 martie 1968, Ceaușescu oferea indicii clare asupra divergențelor din mișcarea comunistă. Dar și a poziției sale negative la ideea orgnizării unei conferințe a mișcării comuniste și muncitorești internaționale.

N-avea cum bănui că peste două decenii toate acestea vor lucra împotriva sa. La Moscova, în 4 decembrie 1989, când i-a propus lui Gorbaciov să convoace o conferință internațională despre viitorul lumii comuniste și perestroika sovietică, a fost refuzat. O reuniune internațională care să pună în discuție poziția unui partid, nu mai e cu putință, a replicat Gorbaciov.  Tocmai pentru că Nicolae Ceaușescu și alții ca el s-au opus în trecut acestui gen de  manifestări.               

Manevre kaghebiste anti-Ceaușescu

Cuvântarea lui Pârvulescu la plenara care-a mandatat delegația trimisă la Budapesta a fost moment deosebit. Bătrânul cominternist a criticat China pentru naționalism. Dar Ceaușescu l-a întrerupt amintindu-i interdicția de amestec în politica altor partide.

 Agenți ai Moscovei?                   

În dialogul iscat dintre vorbitor și liderul partidului, acesta din urmă atrage atenția că ideea unui centru conducător murise odată cu Cominternul. Iar  organismele care i-au succedat s-au compromis prin procesele politice regizate la indicațiile Moscovei. Supărat, Pârvulescu a invocat disciplina de partid: el tace dacă plenara îi interzice să-și spună părerea. A fost prima ieșire a lui Pârvulescu și, după Drăghici, a doua încercare de  blocaj a liniei promovate de Ceaușescu.

Citând surse sovietice, istoricul Larry Watts (“Ferește-mă, Doamne, de prieteni… “, Editura RAO, București,  2001) oferă o mai complexă interpretare a pozițiilor lui Pârvulescu și Drăghici. Nu atât credința în valorile internaționalismului proletar îi motivase în criticile lor, cât anumite strategii sovietice.  Din 1967, KGB inițiase “măsuri active“ de divizare a conducerii partidului din România.

Budapesta, la înaintare

La sfârșitul anilor 60, afirmă același istoric american, Brejnev a stimulat preocupările Budapestei pentru minoritatea maghiară din Transilvania. Un caz excepțional sub raportul ideologiei și practicilor din lagăr. O manipulare  reuşită prin aceea că, până la sfârşitul regimului, americanii şi occidentalii au utilizat pentru Est un “cadru interpretiv” cu două registre opuse. Pe de-o parte, apreciau ca legitime şi nobile preocupările Budapestei pentru soarta şi drepturile maghiarilor din Transilvania. Pe de altă parte, taxau referinţele româneşti la Basarabia ca “retrograde” şi “condamnabile”.

Amenințări din Sofia

Agitația lui Ceaușescu era privită cu îngrijorare și dezavuată în lagăr după cum arată informările ambasadorilor țărilor frățești la București. În martie 1968, spre exemplu, la Varșovia au fost transmise următoarele concluzii: “Trebuie confirmate următoarele: 1. Concomitent cu distanțarea RSR față de celelalte țări socialiste europene în domeniul politicii extreme, se intensifică procesul de diversificare a structurilor de partid și de stat în România. 2. Acest proces se va adânci din ce în ce mai mult, pe măsură ce vor fi realizate hotărârile prezentate aici. 3 Aceste hotărâri duc la contopirea autorității de partid cu cea de stat, la etatizarea activității partidului, la concentrarea unui maximum de putere în mâna conducerii supreme de partid și de stat. 4. În formula centralism democratic, crește ponderea noțiunii ”centralism” și scade importanța noțiunii de ”democratic”.

În aceeași lună, în plenul conducerii comuniștilor bulgari, Jivkov declara bătăios: ”Suntem obligați să luăm măsuri pentru a introduce ordinea în Cehoslovacia, precum și în România. După aceea, vom face ordine și în Iugolsavia. ”

Reforma administrativ-teritorială

În primăvara lui 1968, conducerea partidului a trecut la desfiinţarea vechii organizări administrativ-teritoriale. Regiunile şi raioanele, create după model sovietic în 1950, au fost înlocuite cu judeţe, municipii, oraşe şi comune. Dezbaterile în forumul decizional al partidului demaraseră în plenara din octombrie 1967.

Noua organizare administrativ-teritoriale a României a fost decisă de partid în  14 februarie și legiferată în acceași zi. În locul celor 16 regiuni –configurate în 1960 – s-au înfiinţat 39 judeţe. Primele comentarii au relevat dispariţia Regiunii Mureș Autonomă Maghiară şi revenirea la tradiţia istorică a vechii unităţi administrative, judeţul, menţionat de hrisoavele vremurilor lui  Ştefan cel Mare.

O decizie ca aceasta a răscolit însă țara. Toți cetăţenii au fost obligați să-şi schimbe actele de identitate. În școli s-au revizat manualele de georgrafie și s-au trimis hărţi noi. S-au schimbat indicatoarele drumurilor, plăcile de înmatriculare ale mașinilor și s-au delimitat teritoriile de competenţă ale instituţiile.

Odată reforma administrativă încheiată, Ceauşescu a centralizat puterea locală după modelul din fruntea ţării: noii primi-secretari de partid sunt totodată şi preşedinţi ai consiliilor populare, începând cu judeţul şi sfârşind cu comuna. Printre altele efecte ale acestei concentrări de putere va fi și apariția de noi case de oaspeți și de vânătoare destinate soților Ceaușescu. Baronii locali, ca și seniorii medievali față de regele lor, se vor întrece în a-i crea condiții dătătoare de bună-dispoziție. Precum regii de altădată, Ceaușescu împarte între fidelii săi și feudele județelor.