Cum a compromis Ceaușescu ultima consfătuire comunistă internațională

În confruntarea dintre Moscova și Pekin strategiile lui Ceaușescu țin de echilibristica păsării pe sârmă. De dragul prieteniei cu China, a stricat unitatea conferinței comuniste internaționale din iunie 1969.

Ca o ironie a sorții, în ultima sa întâțlnire cu Gorbaciov, Ceaușescu a propus întâlnirea partidelor comuniste şi muncitoreşti ca să discute viitorul socialismului. „A fost cândva” o atitudine prielnică și spirit favorabil  pentru aceste întâlniri, i-a reamintit Gorbaciov bravura din 1969. Acum e prea târziu, tocmai „pentru că tovarăşul Ceauşescu şi Berlinguer au fost împotrivă cândva”, l-a refuzat liderul sovietic la 4 decembrie 1989.

Părtinitori cu China

În conflictul chino-sovietic, viitorul strategiei românești de-a împăca și capra și varza se prefigura sumbru. Din primăvara lui 1969, disensiunile dintre cele două super-puteri comuniste degeneraseră în conflicte armate la graniță.

Cum liderii chinezi dezavuaseră public intervenția „fascistă” în Cehoslovacia, condamnarea Chinei pentru atacul asupra grănicerilor sovietici devenise obligație de onoare a „celor cinci”. În evaluările partenerilor din Tratat, Ceaușescu e o mană cerească pentru chinezi. „În planurile Chinei, România joacă un rol f. (oarte) important, semnalează centralei din Varșovia diplomații polonezi acreditați la Pekin (cf. Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989, Geniul Carpaților, Polirom, Iași, 2011) Având în vedere așezarea ei georgrafică, apartenența la grupul țărilor socialiste și relațiile dezvoltate cu alte țări, inclusiv cu cele capitaliste, chinezii acționează intens în direcția întăririi în această țară a tendințelor antisovietice și antiseparatiste și a atragerii ei spre propria direcție politică.”

Zăbala lui Brejnev  

În reuniunile aliaților, lui Ceaușescu îi venea tot mai greu să argumenteze, potrivnicia la critica altui partid comunist. Goarna războiului sunase des în istoria omenirii după încăierări de frontieră.

Aștepta totodată ca Brejnev să semneze Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală româno-sovietic din care derivau acordurile și schimburile comerciale între cele două țări. Zăbală mai bună nici că exista pentru românii dependenți economic de sovietici. Iar Brejnev l-a întârziat cu aproape doi ani, știind cum se perpeleau românii trimițând delegații peste hotare în căutarea de noi resurse și piețe. 

Dracu să-i știe!

Ceaușescu nu se putea eschiva nici de la reuniunile programate de Kremlin.

Câteva  zile după conflictele de la granița sovieto-chineză, la Moscova s-a ținut, bunăoară, întâlnirea Comitetului Politic Consultativ din  martie 1969. Ceaușescu s-a prezentat însă cu mandatul conducerii partidului de-a refuza punerea Chinei în discuție. „Dracu știe care dintre ei a început”, motiva plastic Janos Fazekaș această poziție, citând declarațiile ambelor părți ce se învinovățeau una pe cealaltă.  

Delegații români au aprins, iarăși, spiritele la Moscova. În punctul critic al încolțirii din toate părțile,  Maurer avansează „concesia” de-a vorbi despre orice. Dar refuză semnarea unui comunicat cu referința la China.  Ceaușescu n-a fost de acord nici măcar cu formularea „neutră” a delegației maghiare de condamnare a  politicilor de creare a conflictelor de frontieră.

Apoi, ca să-l îmbuneze pe Brejnev, l-a trimis la el pe pe șeful diplomației române cu invitația de-a vizita România. Încasând reproșurile lui Brejnev, Corneliu Mănescu n-a găsit ceva mai bun de spus decât să-l  asigure că, niciodată, România nu fusese de partea Chinei în detrimentul Uniunii Sovietice.

Marea comedie românească

După amânări determinate de invazia Cehoslovaciei, consfătuirea partidele comuniste și muncitorești s-a ținut în vara lui 1969, la Moscova. A fost ultimul spectacol de gen din istoria comunismului. Iar Ceaușescu o vedetă a lui.

Tema principală a conferinței erau sarcinile actuale în lupta împotriva imperialismului. După mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, Moscova urmărea, reafirmarea poziției sale de hegemon în mișcarea comunistă (România și războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, București, 2008).

Ca de obicei, Ceaușescu invocase mandatul conducerii colective a partidului său ce-i interzicea criticile la adresa altor partide din marea familie comunistă. Căci, zicea el, asemenea critici nu servesc unității mișcării internaționale și încalcă principiul neamestecului în treburile intrene.

Deschiderea au făcut-o gazdele. În preliminariile organizării, Brejnev a informat că, pe fondul acutizării conflictelor, PCUS va ridica problema Chinei. Ceaușescu a ieșit pe dată din rândul ascultătorilor : tema nu figurează pe ordinea de zi, a protesc el. În consecință, n-avea mandat s-o discute. Dar dacă votează ceilalți introducerea acesui punct pe ordinea de zi, el pleacă degrabă la București să obțină aprobarea Comitetului Central.

Ambele părți au jucat  în momentul acela o variantă a spectacolului de la Budapesta din februarie 1968. Criticile s-au lansau la punctul „discuții” din ordinea de zi prin intremediul altora. China n-a fost criticată de sovietici, ci de reprezentantul Partidului Comunist din Paraguay.

Și iarăși, Ceaușescu a stârnit scandalul ce știa că va fi comentat de presa intrenațională. A telegrafiat imediat la București, cu solicitarea întrunirii de urgență a Prezidiului Permanent. Ducând comedia la capăt, a primit nu doar mandatul conducerii colective de aprobare a poziției sale, ci și decizia publicării declarației ce-o făcuse la Moscova în Scînteia. Și iată cum lumea întreagă afla, din oficiosul PCR, că, la Moscova, Ceaușescu luase  partea Chinei.

A compormis, în fapt, marele – și ultimul – spectacol al unității mișcării comuniste și internaționale.

Față-n față: Ceaușescu și Brejnev

Ceaușescu a  avut patru parteneri de dialog sovietici: Leonid Brejnev, Iuri Andropov, Constantin Cernenko și Mihail Gorbaciov. S-a confruntat mai aprins  cu marea putere față-n față cu Brejnev.

Reproșuri reciproce

Pe fondul deteriorării progresive a relațiilor dintre cei doi, și vizita lui Ceaușescu la Moscova, la 16 mai 1969, a fost o nereușită. O demonstrează documentele citate de Cezar Stanciu (Războiul nervilor. Dispute Ceaușescu-Brejnev, 1965-1971, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011)

Gazda i-a reproșat poziția față de China și situația din Orientul Apropiat, relațiile cu RFG, opoziția față de propunerile celorlalți din CAER. De cealaltă parte a mesei, oaspetele se apăra citându-i pe clasici și cu  adeziunea la spiritul sacru al internaționalismului proletar prin sprijinirea Vietnamului. Și reproșa, la rându-i, încălcarea regulamantelor Tratatului prin aceea că nu-l informaseră despre invazia Cehoslovaciei. Jignit încă o dată de afirmarea „imparțialității” românești  în conflictul chino-sovietic, Brejnev i-a promis, totuși, să viziteze României în vara lui 1969. A venit abia peste șapte ani.

Colosul sovietic

Văzuți împreună, Ceaușescu și Brejnev sugerau fizic deficiențele egalității între popoare. Masiv și vânjos, cu pieptul îngreunat  de platoșa zornăitoare a decorațiilor, liderul sovietic emana  forța placidă a unui colos. Asupra acestui companion, Ceaușescu  și-a lansat deseori atacurile de picador. Dar timpul neiertător  și-a desărvârșit măiestrit lucrarea scoaterii din arenă a bătrînului taur.

Cu 12 ani mai vârstnic decât Ceaușescu, biografia lu Brejnev era pe măsura istoriei PCUS.

Conform istoricului Roy Medvedev (Oamenii lui Stalin, Editura Meridiane, București, 1993), viitorul lider începuse prin a-și câștiga pâinea în fierăria tatălui. Înrolat în partid în 1931, războiul i-a oferit șansa cunoștinței apropiate cu Hrușciov: politrukul armatei comandată de succesorul lui Stalin a fost tanchistul Brejnev.  A defilat de Ziua Victoriei cu gradul de general-maior și cu meritele  de-a fi fost comisarul politic al celui de-al 4-lea front ucrainean, „eliberatorul” Pragăi. A călcat pe urmele lui Hrușciov la cârma Ucrainei (1946-1950). Și-a îmbogățit practica de teren ca prim-secretar la Chișinău (1950-1952) și al Kazahstanului (1954-1956). Și a desăvârșit-o ca locțiitor al Direcției Politice a Armatei și Flotei Sovietice (1951).

Performase în tinerețe și ca bărbat cu succes la femei. Bărbatul falnic le recita din Esenin și Maiakovski, poezia avangardistă a revoluției. I-a plăcut și să șofeze, incognito, la volanul Mercedesului. Cel mai trainic hobby al său s-a păstrat vânătoarea. Se spunea că vânatul aștepta legat de picioare prin locurile favorite de plimbare ale șefului de la Kremlin , consemna Larisa Vasilieva dezvăluirile din epoca presei glasnost (Doamnele Kremlinului, Fapte, amintiri, documente, zvonuri, legende și punctul de vedere al autorului, Universitas, Chișinău, 1993).

Învățături bucureștene

Sub protecția lui Hrușciov, Stalin l-a ridicat pe Brejnev în funcția de secretar al CC când împlinise 46 de ani.

Din acest loc și în cumul cu funcția de șef al statului (președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS), Brejnev a manevrat apoi  în folosul lui „retragerea” lui Hrușciov „pe motive de sănătate” de la cârma partidului. Spre deosebire de mentorul său, Brejnev știuse  să cultive bune relații cu capii Armatei. Imediat după instalarea în fruntea partidului, s-a intitulat și președinte al Consiliulu Național al Apărării.

După Ceaușescu abia, a îndrăznit să revină la titulatura de secretar general al CC inventată de Stalin. Mai târziu decât Ceaușescu a cumulat și funcțiile supreme în partid și în stat. A urmat apoi și exemplul de la București de-a se intitula comandantul suprem al forțelor armate. Dar în portul cușmei strămoșești se pare că liderul de la București îl copiase pe Brejnev.

Angajament naționalist

Fără refuzul lui Mao de-a accepta Kremlinul ca far conducător al lumii comuniste, românilor le-ar fi fost „ foarte greu, dacă nu imposibil” să promoveze principiile „ juste” între țările socialiste, recunoscuse Maurer în fața lui Ciu En Lai.

România au profitat de aceată dezbinare începând din aprilie 1964. Dar în secretomania vieții de partid și a istoriei rescrise, se putea crede că inițiativa aparținuse lui Ceaușescu. Se angajase într-adevăr, în întrevederea particulară cu Deng Xiaoping din timpul Congresului al IX-lea să schimbe starea de lucruri în Tratatul de la Varşovia unde  armatele ţărilor socialiste sunt subordonate Moscovei. Și s-a ținut de cuvânt, împiedicând, după invazia Ceholsovacia, semnarea unui statut prin care Moscova ar fi dobândit responsabilitate unilaterală pentru deciziile de deplasare şi staţionare a trupelor din Tratat. Ceaușescu s-a opus continuu și noilor proiecte integratoare din CAER.

În termenii consacrați ai ideologiei își manifesta cu înverșunare naționalismului. L-a declarat astfel, la Moscova, în iunie 1969: „Unii ar putea spune: iată românii sunt nişte naţionalişti, ei vorbesc de dezvoltarea fiecărei naţiuni, a fiecărui popor şi uită de internaţionalism. Doresc să reamintesc acelora care gândesc sau vorbesc în acest sens că românii, comuniştii români pornesc de la răspunderea pe care o au faţă de poporul din rândul cărora s-au născut şi pe care doresc să-l slujească cu toată fiinţa lor… Una dintre îndatoririle noastre fundamentale este aceea de a sigura construcţia socialismului şi comunismului în ţara noastră. Şi dacă această dorinţă de a construi comunismul în România este naţionalism, da, suntem naţionalişti.”