Cu Petre Roman despre mintea românului de pe urmă

„Orice ar fi. Cuvintele împotriva puterii” – este titlul cărţii lui Petre Roman editată recent de „Adevărul”.  Continuăm firul amintirilor şi reflecţiilor împărtăşite cu acest prilej de omul care-a schimbat percepţia publică a politicianului român.     

Până la urmă aţi încălcat sfatul tatălui şi aţi intrat în politică…

Am intrat fortuit. O pură întâmplare. Dar să ştiţi că nici după ce-am ajuns prim-ministru nu eram deloc convins că fac politică. Ştiţi cine m-a pleznit, pot să zic la propriu în legătură cu politica? Mitterand. Ţineţi minte că după revoluţie, nu era persoană mai iubită în Franţa decât Petre Roman. Erau la picioarele mele, ca să zic aşa, şi nu mint. Pe 18 februarie 1990 a fost la Paris o reuniune patronată de Willi Brandt – „Ou vas l Europe?”. Mitterand m-a simpatizat din prima clipă foarte tare. Până-ntra-acolo încât a spus: „Petre Roman e băiatul pe care mi l-aş fi dorit.” Seara am avut o masă privată cu el, cu ministrul de Externe Roland Dumas şi cu avocatul lui.  Şi la dineul acela, m-a întrebat ce am de gând să fac. „Sunteţi eroul revoluţiei!”, zicea el.  Nu prea sunt eu hotârât… Dar Mitterand, cu o figură impozantă: „Cred că nu sunteţi conştient de încrederea pe care poporul român şi-o pune în dvs. Treziţi-vă! Treziţi-vă!”

Păcatele post-comunismului

Şi v-aţi „trezit”! Presupunând că ajungeţi la ceea s-ar numi o judecată de apoi, să-i zicem, a istoriei… pe talgerul cu păcatele de după „trezire” ce-aţi pune?

Dacă-i o balanţă pentru ce s-a întâmplat în România e una, dar dacă  balanţa e pentru ce-am făcut eu, ar fi altceva.

Să-i spunem balanţa celor 22 de ani de după Ceauşescu.

Nostalgia aceasta după Ceauşescu nu înseamnă că oamenii o duc bine. Şi nu poţi să le spui că o duc. Ce n-a funcţionat? În primul rând în Româniua nu a funcţionat proiectul reformei. Cu fiecare guvernare, s-a luat pe alt drum. Am făcut un lucru, m-a răsturnat SRI-ul, a venit Văcăroiu şi cu ai lui, s-a-ntors înapoi la economia administrată şi la cumpărarea de materii prime pe care le-a oferit ca împrumut întreprinderilor economice care lucrau în pierdere. A venit altă echipă, obligată să plece la altă reformă. În ansamblu, sunt două toteme : imediatomania şi evazionismul. Prima- hai să rezolvăm ceva acum. A doua – să fugim de lucrurile mari.

Mai ales de responsabilitate!

Aţi pus degetul pe rană. Eu am pornit copleşit de răspundere. Firul reformei la noi n-a existat. S-a rupt şi s-a înnodat din altă parte, nici măcar nu s-a înnodat din capetele lui. Apoi s-a greşit cu restitutio in integrum. Care  a fost o acţiune de jaf sub o mască ideologică. Masca ideologică şi-au asumat-o ţărăniştii ca nişte păcăliţi ce-au fost. Căci în spatele lor au fost interesele unei categorii, în special de avocaţi şi de misiţi care ştiau că asta va fi o şansă extraordinară pentru îmbogăţiri colosale fără just temei. Cele mai mari averi în România s-au făcut fără just temei. Asta e o bubă pe care o purtăm acum şi poate pentru încă 10-20 de ani. Ceea ce s-a făcut a fost privatizare prin jaf. S-a folosit şi un termen – privatizare prin lichidare – care e un non-sens. Aşa ceva n-a fost decât în România.

Răul cel mare – lichefierea învăţământului

De-colectivizarea vă place cum a ieşit?

Sigur, nu. CAP-urile nu trebuiau desfiinţate dintr-un motiv foarte simplu – pământul nu fusese confiscat ţăranilor de stat. Dacă n-ar fi fost formidabilele strigăte ale opoziţiei – PNŢCD şi PNL – dar şi interese cu adevărat politice mizerabile…!  Nu a fost desfinţare, nu există act legal, ci a fost o destrămare de facto.

Au fost nişte agitatori prin sate care îndemnau la vandalizarea sistemelor de irigaţii, tăierea şeptelului de animale, distrugerea clădirilor care aparţineau, de jure, comunităţii… 

Trebuia să procedăm pe viziunea şi pe documentul meu strategic. Să le dăm titlurile de prorietate dar să rămână şi să lucreze împreună. Pentru că CAP-urile şi sub Ceauşescu nu erau cu pământuri confiscate.

Sunteţi profesor la Politehnică. Unul mulţumit?

Slăbirea învăţământului este cel mai grav. N-a fost nimic bun în învăţământ. Din momentul în care învăţământul a devenit o activitate de profit economic, toată ţesătura care a existat, s-a destrămat. Polul atracţiei banilor a devenit mult mai puternic. Aş da un exemplu. Până în 89 eu am fost profesor la Politehnică. Am fost profesor şi în Franţa. Ei, bine, Politehnica, Arhitectura, Construcţiile, Medicina – ca să vă dau aceste exemple pe care le cunosc -, produceau elite la nivelul Occidentului. Nu mai jos. Eu sunt un exemplu. Am fost şef de promoţie. Dar am fost produsul Politehnicii din  Bucureşti. Nu am fost un geniu, ci un om bine pregătit. Noi produceam elite la nivel occidental dacă nu şi mai bine. Unde suntem acum? Această lichefiere, topire a învăţământului superior românesc de a produce elite este poate cel mai rău lucru care ni s-a putut întâmpla în ultimi 22 de ani.

Un fiu model despre modelul tatălui

Am început conversaţia cu Petre Roman evocând amintirile unui coleg de  generaţie – fiul lui Petre Lupu, adjunctul lui Ceauşescu la secţia organizatorică şi fost ambasador. Andrei Lupu, inginer constructor de foarte bună reputaţie în trecutul regim iar acum, antreprenor de succes în Israel, îmi povestise cum a crescut „terorizat” de propriul tată cu „exemplul luminos” al lui Petre Roman. „Uite ce băiat bun e Petrică, uite cum învaţă, uite cum se poartă… de-ai fi şi tu aşa!”, îl lăudau, odraslelor, părinţii din Primăverii pe viitorul premier post-comunist.

„Nu stăteam în Primăverii dar învăţam la Liceul Dr. Petru Groza unde erau mulţi copii din familiile de ştabi, a răspuns interlocutorul amintitei evocări. Taică-meu, bănuiesc că ştiţi, intrase în vizorul campaniei lui Stalin împotriva luptătorilor în Spania. Şi aici, Gheorghiu-Dej, inspirându-se din comportamentul lui Tito în dizidenţa lui faţă de Stalin, a făcut tot ce-a putut să-i protejeze. Şi nu au fost omorâţi cum s-a-ntâmplat cu alţii în ţări vecine. Taică-meu a fost o vreme bibliotecar. Mama a fost şi ea om politic, militantă în războiul civil din Spania. Ea a fost din grupul acelor persoane care a însoţit „copiii războiului” duşi cu vaporul în Uniunea Sovietică. În România a lucrat redactor şef al emisiunilor radio pentru străinătate. A format acolo mulţi ziarişti buni. De-abia când a murit, mi-am dat seama cât de mult sunt ea. A fost o mare personalitate dar în mod voluntar, a stat în spatele tatei deşi între ei a fost o dragoste care depăşeşte puterea de imaginaţie. Şi tata, şi mama vorbeau foarte multă politică cu mine. Dar o făceau ca eu să înţeleg lumea în care trăiesc. Şi mai ales crezul tatei de-o viaţă. El a plecat din generaţia aşa numită a „comuniştilor generoşi” , generaţia antifascistă. Până la urmă am ajuns şi la o frondă. Acum îmi pare rău. Eu nu înţelegeam că el nu poate să abandoneze crezul lui de-o viaţă. Îi ceream prea mult. Dar a murit cu credinţa că regimul comunist nu şi-a îndeplinit rolul în ţările socialiste. Regimul comunist trebuia să îmbunăţească relaţiile dintre oameni dar exact în punctul acesta suntem mai rău decât capitalismul, zicea el.”

Părinţii care-au făcut politică nu şi-au dorit ca fiul să-i urmeze. „Taică-meu de foarte  mic, din momentul în care a început să se ocupe de mine mi-a inculcat ideea că trebuie să mă ţin departe de politică, mărturiseşte Petre Roman. Pentru că politica e însoţită de momente în care trebuie să-ţi cedezi demnitatea, să faci concesii, să lingi în stânga şi-n dreapta.  E ceva nesigur – azi eşti, mâine nu eşti… Acesta e momentul cheie al relaţiei cu tatăl meu: când nimic nu mai ai, ai demnitatea.”