Cinci dintr-o lovitură – Chivu Stoica, Drăghici, Apostol, Bârlădeanu și Moghioroș

Ca viteazul din poveste, în decembrie 1967, Ceaușescu a scăpat de cinci dintre “baronii” lui Dej. Era doar prima mișcare din “tactica din două mutări” prin care și-a anihilat competitorii și dizgrațiații.

În decembrie 1967, Ceaușescu a cumula funcțiile  supreme în partid și stat. Pentru toți ceilalți a rămas valabilă interdicția cumulului de funcții. Prin aceasta, micşorează fitilul puterii unora dintre potentaţi, pregătindu-se să-l stingă.

Tactica din două mișcări 

Așa se face că, după demisia din fruntea Consiliului de Stat,  pe Chivu Stoica l-a „promovat” în 8 decembrie 1967, secretar al CC. Locul devenise vacant, la partid, prin trecerea lui Drăghici ca vicepreședinte la  Guvern.

Ceauşescu reușise să se debaraseze de doi inși periculoși pintr-o singură mișcare. Era doar prima etapă a tacticii celor două mutări. Întâi, te “promova“ într-un post mai mult decorativ decât important, a explicat Ștefan Andrei strategia, apoi te trecea, definitiv,  pe linie moartă. Această tactică de șahist a folosit-o până la capăt cu competitorii și dizgrațiații (“Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machaivelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, Adevărul, 2011).

Pasul unu, runda întâi – Chivu Stoica și Drăghici

Comunicatul Scânteii a anunțat astfel schimbările: “În ziua de 8 decembrie a.c., a avut loc Plenara CC al PCR. Plenara a examinat problemele legate de sesiunea din 9 decembrie a.c. a Marii Adunări Naţionale şi a adoptat hotârări corespunzătoare. Plenara a ales pe tovarăşul Chivu Stoica în funcţia de secretar al CC al PCR. Stabilind să recomande alegerea tovarăşului Alexandru Drăghici ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Plenara a hotărât eliberarea sa din funcţia de secretar al CC al PCR.”

Pasul unul, runda doi – Moghioroș și Bârlădeanu

Pe motiv de boală a fost eliberat din funcția de secretar al CC și veteranul Alexandru Moghioroș, suferind de cancer.  Fostul șef al tânărului utecist ilegalist Ceaușescu a fost înlocuit cu Mihai Gere, fost zidar și coleg de detenție cu Ceaușescu la  Caransebeș. Ca om de mare încredere, Ceaușescu l-a menținut  din 1974 și până la sfârșit ca și coordonator al Gospodăriei de partid. 

„Promovat” în acelaşi scop al îndepărtării de centrul puterii a fost şi Alexandru Bârlădeanu: din funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în fapt, principal coordonator al economiei a trecut în funcţia de preşedinte al Consiliului  Naţional al Cercetării Ştiinţifice.

Pasul unu, runda trei – Apostol 

În 8 decembrie 1967, Gheorghe Apostol a fost scos din funcţia de prim-vicepreşedinte al Guvernului şi trecut preşedinte al UGSR.

Reprezentanții sindicatelor fuseseră grabnic strânși într-o plenară la al cărei prezidiu s-au așezat reprezentanții partidului: Ceauşescu, Maurer, Apostol, Paul Niculescu-Mizil.  Ceauşescu i-a încredinţat că partidul atribuie un mare rol sindicatelor (“cea mai mare organizaţie obştească din România”). După care le-a comunicat decizia ca preşedintele UGSR să participe la şedinţele Guvernului cu drept de membru al executivului. Și le-a făcut o propunere de nerefuzat: alegerea experimentatului în muncă sindicală Gheorghe Apostol ca preşedinte al UGSR.  Iar ca prim ajutor al lui să rămână Constantin Drăgan, fost muncitor și secretar de partid al Uzinelor 23 August.

Disciplinatul Apostol a mulţumit ”conducerii partidului şi personal tovarăşului Nicolae Ceauşescu” de-a fi fost, din nou, trimis cu munca la sindicate.

Bilanțul primei mutări

Printr-o  procedură similară și-a depus apoi mandatul Consiliul de Miniştri. Ca lider al partidului și nou șef al statului,  Ceauşescu l-a numit prim-ministru pe Maurer. Cu alură de premier occidental, Maurer a anunțat noul cabinet. Sesiunea MAN din 9 decembrie 1967 a consfinţit toate schimbările făcute.

Peste două zile, noul Secretariat al CC al PCR s-a întrunit într-o primă ședință, aprobând responsabilitățile componenților săi. Secretarul general și-a asumat coordonarea Colegiului Central de Partid și Cancelariei. Chivu Stoica și Virgil Trofin acopereau împreună ceea ce fusese sectorul organizatoric coordonat de Ceaușescu în Biroul Politic; Paul Niculescu-Mizil și Leonte Răutu resortul propagandei, învățământului și culturii; Gere, scrisori și audiențe; Mihai Dalea, probleme internaționale iar Vasile Patilineț, problemele speciale din justiție, armată, interne și gospodărie de partid.

În nucleul conducerii dominate de oameni noi, Ceaușescu pregătea, după cum se vede, noi mutări.   

Drăghici și susținerea sovietică

Lucrurile nu s-au dovedit însă deloc ușoare cu Drăghici. Fie că pricepuse unde aveau să ducă mutările lui Ceaușescu. Fie că se temea de consecințele “anchetei Pătrășcanu”. Ori că intrase deja în atenția Kremlinului ca un mai potrivit partener. Dar Drăghici a avut o primă ieșire din flancul ascultător al demnitarilor.

Contra “ghetoizării” etnicilor maghiari

S-a întâmplat  în penultima zi a anului 1967. În şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR care-a dezbătut reorganizarea administrativ –teritorială a ţării, singur Drăghici s-a opus hotărârii adoptate. Fapt consemnat în protocolul şedinţei. Urmărind această nebănuită întorsătura a relațiilor, se pare că la fel cum Dej își lovea prin intermediari adversarul, “barosul” lui Ceauşescu a fost Paul Niculescu-Mizil. 

Ce combătea Drăghici? În discuțiile consemate stenografic, el a pus degetul pe rană: spiritul naţionalist al reformei. A caracterizat ca “ghetoizare” fapte precum ataşarea de comune româneşti unor județe cu populație preponderant maghiară “din dorinţa de a îmbunătăţi compoziţia naţională”. A criticat și defavorizarea regiunilor cu populaţie maghiară prin neamplasarea mai multor obiective economice acolo .

Ca la ușa cortului

Reușind să-l enerveze pe Ceaușescu până-ntra-atât încât acesta recurge la amenințare. “Vreau doar să informez Comitetul Executiv că Prezidiul Permanent a numit o comisie care să analizeze cazul lui Foriş şi Pătrăşcanu, anunță secretarul general. Ancheta este gata şi va fi supusă la timpul potrivit. Nu are rost să legăm de problema împărţirii administrative a teritoriului probleme care nu au nici o legătură”.

Acesta putea fi momentul relatat de Alexandru Bârlădeanu când Ceaușescu a deschis casa de fier din spatele său, scoțând dosarul “cu ce făcuse“ Drăghici. Ceilalți încremeniseră, după relatarea aceluiași martor, sondând, cu groază, perspectiva de-a li se “găsi“ și lor dosarul (Lavinia Betea, “Partea lor de adevăr”, Compania, 2008).

Dar stenograma din decembrie 1967 înregistrează doar observația  lui Drăghici că-n anii 50 se lucra după concepția că putea fi “duşman şi mâţa de sub uşă”. Ceaușescu a replicat însă dur: “Ce rost are să ridici problema că pe vremea când ai fost ministru de interne te ocupai cu mâţe?! Să nu umbli cu lucruri care nu cadrează cu un membru al conducerii superioare de partid!”.

“Prietenia“ Ceaușeștilor

Dar ancheta fusese decisă în ședința Prezidiului Permanent al CC al PCR din 9 noiembrie 1965. S-o fi luat fostul ministru al Internelor drept acțiune propagandistică? Soții Drăghici, prieteni ai Ceaușeștilor, n-aveau semne de pericol. Dimpotrivă, chiar. Ceaușeștii își îndemnau prietenii la soluții extravagante în construcția noii lor vile. Urmau a fi vecini în Bulevardul Primăverii. “Vei primi delegați străini “, îl incitau perfid Ceaușeștii pe Drăghici la cheltuieli mai mari. De altfel, vila locuită puțină vreme de Drăghici a devenit reședința înalților oaspeți străini, a relatat Ștefan Andrei.  

Între demnitarii partidului s-a zvonit și despre cearta dintre Martha Drăghici și Elena Ceaușescu într-un restaurant din Poiana Brașov. Fiecare dintre zisele prietene apărase poziția soțului în problema Regiunii Autonome Maghiare. Drăghici dorea s-o păstreze iar Ceaușescu o parcelase pe seama județelor proiectate în această zonă a Transilvaniei. 

Să-l  fi atras la opoziţie, pe Drăghici, speranța de a-i lua locul lui Ceaușescu? Atacurile sovietice veneau prin filiera maghiară. Asemenea speculații nu sunt lipsite de temei după cum arată sfârșitul soților Drăghici. Căci, după moartea lui Ceaușescu, Alexandru şi Martha Drăghici au primit azil politic în Ungaria. Iar autorităților maghiare au refuzat extrădarea fostului ministru de Interne pentru a apărea în fața tribunalului ca reclamat de foști deținuți politici.

Prima mare aniversare a secretarului general

Altfel se înfăţişează Ceauşescu la aniversarea a 50 de ani. În mai puţin de trei ani de şedere pe jâlţul înalt al puterii, şi-a identificat biografia cu istoria partidului.

 „Ca membru al partidului şi al conducerii sale, am căutat, în limita priceperii mele, să servesc partidul, să servesc poporul: din cei 50 de ani de viaţă, 35 de ani ca membru al partidului, m-am străduit să fac totul pentru ca poporul al cărui fiu sunt, ai cărui fii suntem cu toţii, să ducă o viaţă liberă şi independentă”, se lăuda el în 26 ianuarie 1968. Ideea luptei revoluţionare de la 15 ani, apărută aici, nu-l va părăsi nici în ceasul din urmă.

Deosebiţi la această aniversare apreciată, după cutumele vremii, ca sărbătoare supremă în viaţa demnitarului comunist, au fost şi oaspeţii.  Sărbătoritul a fost onorat printr-o „masă tovărăşească”  oferită de CC al PCR unde au ospătat şi  trei capi ai comunismului european: spaniolul Santiago Carillo, portughezul Alvaro Cunhal şi norvegianul Just Lippe. O coincidenţă cu datele vizitei lor în România, motivează Scînteia, „întâmplarea”.

Se pare că ultima dată când cineva i s-a mai adresat public lui Ceaușescu ca unui seamăn al său a fost Maurer prin acest toast:

„Permiteţi-mi ca în numele celor de faţă să rostesc câteva cuvinte cu ocazia acestei aniversări, s-a adresat primul ministru comesenilor şi sărbătoritului. Comitetul Central al partidului, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România şi Consiliul de Miniştri într-o scrisoare pe care ţi-au adresat-o ţie, au explicat de ce te preţuiesc. Cuvinte simple, adânc gândite şi adânc simţite, expresie a faptului că din 50 de ani de ani de viaţă cu mult peste 30 ai dăruit mişcării revoluţionare şi binelui poporului din care cu toţii facem parte. Cei care au bucuria să fie alături de tine în această luptă ştiu ce înseamnă dârzenia, efortul, lupta pe care o duci pentru a pregăti problemele şi soluţiile, devotamentul tău pentru cauza revoluţiei şi pentru cauza poporului către care răspundem. Cred că îmi va fi îngăduit să sintetizez toate simţămintele pe care această aniversare ne face să le trăim, ridicând paharul în sănătatea ta pentru o viaţă lungă, pentru succesul cauzei pe care o susţii şi pe care cu atâta pricepere o serveşti, pentru sănătatea tovarăţei tale de viaţă, pentru fericirea tuturor celor ce îţi sunt dragi. Urarea aceasta nu este numai o dorinţă de bine pentru tine. Este o dorinţă de bine pentru partid, este o dorinţă debine pentru cauza revoluţiei, este o dorinţă de bine pentru poporul nostru, pentru că în sănătatea şi în pouterea ta de muncă stă nădejdea împlinirii ţelurilor noastre. Să trăieşti!”

Sărbătoritul a răspuns ca la tribună,  citând obiective şi realizări.